gl. bg. (r.) prof. univ. dr. ing. constantin niŢu

NConstantin NIŢU, Călătorii „geodezice”, China, 1980 (I)

Gl. Bg. (r.) prof. univ. dr. ing. Constantin NIŢU

CĂLĂTORII “GEODEZICE”

CHINA, 1980 (I)

Bucureşti, 2013


Noul „Centru al LUMII”?

La Parlamentul Chinei (1980)

2


Călătorii “geodezice”

CHINA (I)

După ce în anul 1978 am urmat un curs de cartografie automată şi sisteme informatice geografice la Institutul Oceanografic al Universităţii din Hamburg, aveam să descopăr noi tărâmuri. Norocul meu a fost că în acel an, maior în armata română, sosisem la Hamburg cu o săptămână înainte de defectarea generalului Pacepa, chiar în timpul desfăşurării campionatului mondial de fotbal din Argentina. Dacă ar fi trebuit să plec “după”, oare aş mai fi plecat? Nu cred!

Cred că din aceste motive în anul 1979 am cam “stat pe acasă”! E frumoasă şi capitala ţării, aşa că am continuat lucrările de cercetare ştiinţifică. Din anul 1978 eram deja angrenat şi în rezolvarea unei teme la nivel internaţional, cu cercetători civili şi militari din 14 ţări.

În anul 1980 aveam să îmi continui periplul european, participând în Berlin (cel de Est) la analiza rezolvării temei internaţionale, pentru o săptămână, locuind, să nu vă miraţi, la un hotel al STASI, venind direct din Germania Federală, unde urmasem cursul avansat de cartografie automată la ESA Darmstadt. Dar asta veţi citi în alte fragmente! După cele două călătorii în ambele Germanii, în luna august m-am prezentat la serviciu în Bucureşti, chiar într-o zi de luni.

Generalul Dragomir fiind în concediu, m-am prezentat locţiitorului său, col. ing. Anghel Ioniţă, cel datorită căruia am rămas în Bucureşti la absolvirea cursurilor academice, insistând pe lângă şeful Marelui Stat Major, generalul colonel Ion Gheorghe, care mi-a schimbat repartiţia. Am comunicat că refuz să iau cuvântul, ca şef de promoţie, la activităţile de absolvire, deoarece mi s-au încălcat drepturile de a-mi allege locul de muncă. Fusesem reclamat de “oamenii” partidului.

M-a întrebat, în băşcălie, de când n-am mai tras cu pistolul în poligon şi m-a anunţat că miercuri mergem “la trageri”! Marţi mi-am făcut deconturile şi mi-am predat paşaportul de serviciu, care “se odihnea” la Ministerul de Externe.

Miercuri, în ţinuta “de campanie”, ne-am deplasat în poligonul de lângă linia de centură, pe lângă Domneşti. Am tras cu pistolul automat Kalaşnikov două şedinţe şi cu pistolul TT alte două. Calificativele au fost excelente! Între şedinţe povesteam colegilor ce mai e prin vest şi prin NATO (nothing after two o’clock). Colonelul Balea, oltean de vază, m-a chemat deoparte şi mi-a spus să mă pregătesc pentru altă misiune, în luna următoare, în China! Surpriza a fost totală. Trebuia să citesc mult despre Asia, deoarece cam neglijasem această parte a lumii! Aşadar, la lucru! Urma să mă documentez în bibliotecă despre geografia şi istoria ţărilor asiatice şi îndeosebi ale acestei mari ţări.

CHINA

China, oficial Republica Populară Chineză (Zhonghua Renmin Gongheguo), ţara cu cea mai mare populaţie de pe glob (1.200.000.000 atunci, peste o cincime din populaţia planetei, ce creşte anual cu circa 12.000.000 locuitori) şi cu o suprafaţă de

3


9.571.300 km2, este situată în estul Asiei. Trebuie reţinut totuşi că doar 13% din teritoriul ţării poate fi cultivat, iar pădurile ocupă doar 14 % din teritoriu (cu serioase consecinţe). Iar marile aglomerări urbane s-au format tocmai în zonele propice pentru agricultură. Pe 5 ianuarie 2005, când în România venise la conducere căpitanul de cursă (pre)lungă din cea de a şasea flotă comercială din lume ce deja “se evaporase”, Traian Băsescu, cu alianţa sa Dreptate şi Adevăr (DA), în China avea să se nască chinezul cu numărul 1.300.000.000, cu toate că funcţionează de mai mult timp obligaţia de a avea fiecare familie doar un copil.

China

Chinezii îşi numesc ţara Zhongguo, care înseamnă “Ţara centrală” sau “Regatul de Mijloc.” Numele de China a fost dat de către străini, bazat probabil pe dinastia Qin din secolul al treilea î.C. Cele mai populate centre sunt cele din bazinele hidrografice ale celor trei fluvii - Huang He (Fluviul Galben) în nord, Yangtze (Chang Jiang) în China centrală şi Zhu Jiang (Fluviul Perlă) în sud. Terenul variat cuprinde deşerturi vaste, munţi, podişuri şi câmpii. Civilizaţia chineză a fost una din civilizaţiile dominante din estul Asiei, influenţând mult civilizaţiile japoneză, coreeană, tibetană şi vietnameză. Se recunoaşte că între secolele al VII-lea şi al XIV-lea această civilizaţie a fost cea mai avansată din lume. Invenţii ca hârtia, tiparul, praful de puşcă, porţelanul, mătasea, busola ş.a. îşi au originea aici. Istoria ţării este bogată în evenimente interesante. Dar să o luăm metodic, în primul rând cu situaţia Chinei în lume azi, apoi cu studiul istoriei.

4


CHINA - Lumea de azi un câmp de luptă La ora actuală în lume se disting două mari strategii, două linii de abordare a viitorului: metoda americană, care păstrează clasica linie ideologică a controlului şi dominaţiei militare şi noua linie, chinezo-germană, care merge pe o cale nonviolentă, paşnică, dar încununată de succes. S.U.A. plăteşte un greu tribut lipsei de istorie, de cultură, de civilizaţie, de înţelepciune. America nu a reuşit să înveţe de la istorie că popoarele nu pot fi cucerite prin forţă, că nicio cucerire prin forţă nu rezistă timpului. Exemplul cu Vietnamul este elocvent! Chinezii şi germanii au învăţat acest lucru de la istorie. Ei ştiu că astăzi e mult mai ieftin şi mai trainic să cumperi o ţară, decât să o bombardezi şi să o distrugi.

Sistemul barbar de dominaţie a lumii practicat de americani a dat greş. America a pierdut deja rolul de conducător al lumii. Dacă secolul al XX-lea a fost al Americii, inclusiv cu vulpea cinefilă (XX Century Fox), acest secol, XXI (pentru care eu am fost pregătit începând cu anul 1978, anul primului curs la Institutul Oceanografic din Hamburg şi anul trădării lui Pacepa), este al Chinei. Cum să mai poţi să fii buricul lumii, cum să-ţi impui deciziile în faţa Chinei, când guvernul tău datorează peste 1.000 miliarde de dolari Chinei? Cum să mai poată manipula S.U.A. voturile în ONU şi Consiliul de Securitate, când toţi votanţii datorează bani Chinei?

Cum să refuzi China, când eşti păsuit la plata datoriei? Cum să refuzi China, când China este cel mai important cotizant la FMI şi toată planeta este datoare vândută la FMI? S-a ajuns aici prin multă înţelepciune şi strategia luminată a conducătorilor chinezi de la Deng Xiao Ping încoace. Unii cred că în urmă cu doar 20 de ani China a ales drumul muncii şi al sacrificiilor. Eu cred că acest lucru s-a întâmplat în întreaga sa istorie şi voi demonstra.

China a acumulat putere în istorie pe spatele chinezului de rând care a muncit până la epuizare pentru o farfurie de orez, sacrificând astfel bunăstarea poporului în favoarea creşterii puterii statului chinez. China a produs ieftin, dar mai ales în ultimii 20 de ani. Dacă e ieftin, se exportă intr-un ritm îndrăcit pentru societatea de consum occidentală din care acum, chipurile, facem parte şi noi. Statul chinez beneficiază de sume uriaşe provenite din exporturi, importurile fiind mult mai mici. De 20 ani China are an de an excedente uriaşe ale balanţei comerciale – exportă mult mai mult decât importă. De 20 ani China strânge, acumulează bogaţiile lumii. Bogăţia intră pe drept în ţaraă, ca un fluviu uriaş de comori.

Ce înseamnă deficitul balanţei comerciale, de exemplu pentru România? Înseamna că România, ca multe alte ţări care nu-şi pot produce multe bunuri, importă mai mult decât exportă, că “fluvii” de bani se scurg din ţară precum apa printre degete, înseamnă că în anul respectiv, sunt mai puţini bani în ţară, mai puţină valoare. Dacă acest deficit nu este datorat investiţiilor în tehnologie care să asigure în termen scurt inversarea balanţei comerciale, ţara pierde bogăţie, pierde avuţie naţională, pierde în termeni reali nivel de trai.

Iar dacă mai dăm gratis şi bogăţiile naturale, aşa cum am dat singuri, ca fraierii, vechiului imperiu de la vest petrolul, cum vom da aurul, wolframul, cuprul şi alte bogăţii, situaţia devine şi mai critică. Şi asta pentru că nu avem respect faţă de istorie, nu învăţăm nimic de la izvoarele istorice proprii şi ale altor popoare, ba ne şi negăm ostoria dintre 1948 şi 1989.

5


Scurtă istorie a Chinei

"A vedea e una, a privi e alta" (C. Niţu)

Istoria veche

Pe teritoriul actual al Chinei trăiau oameni încă din timpul perioadei paleolitice. Homo erectus, strămoşul omului actual homo sapiens, a apărut în China acum peste un milion de ani. Unii antropologi nu sunt de acord asupra faptului că Homo erectus este strămoşul direct al lui Homo sapiens, dar asta e altă problemă. În orice caz, oamenii actuali au apărut în China acum 200.000 de ani.

Acum 10.000 de ani a început practicarea agriculturii, influenţată probabil de cea din Asia de sud-est. La 5000 î.C. existau comunităţi neolitice în diferite regiuni. Oamenii din satele văii inferioare a fluviului Yangtze din China centrală cultivau orezul, dar practicau şi pescuitul şi cultivarea plantelor acvatice. Oamenii se ocupau şi cu creşterea animalelor - porci, câini ş.a., iar din anul 3000 î.C. oile au devenit importante în nord, iar bivolii în sud.

În mileniile V - III î.C., multe culturi neolitice distincte s-au reunit, mai ales în nord-est, descoperindu-se ulterior ceramică roşie (vase de băut) pe care erau desenate cu pigment negru spirale, linii frânte, simboluri de animale, iar în est unele vase cu figuri mai complicate. Au fost descoperite şi ornamente de jad, obiecte de rit.

În multe zone s-au descoperit valuri de pământ în jurul comunităţilor umane, sugerând nu numai legăturile, ci şi conflictele dintre aşezări.

Bronzul timpuriu

Dintre conducătorii legendari, chinezii îi recunosc pe cei ai dinastiei Huang Di (conducătorul galben), care au descoperit câteva detalii cheie ale civilizaţiei - agricultura, familia, mătasea, bărcile, ricşa, arcul şi săgeata, calendarul. Ultimul conducător a fost Yu, după care a fost stabilit principiul succesiunii ereditare. Descendenţii lui Yu au creat dinastia Xia (2205?-1766? Î.C.), de care se spune că a condus "timp de 14 generaţii", după care a urmat dinastia Shang. Dinastia Xia corespunde primelor faze de trecere la epoca bronzului, iar între 2000 şi 1600 î.C. civilizaţia bronzului s-a extins în China de nord-est. Civilizaţia a fost marcată de scriere, prelucrarea metalelor, domesticirea cailor, apariţia claselor sociale şi apariţia unei ierarhii politice şi religioase stabile. Civilizaţia bronzului s-a extins apoi în sud-estul Asiei.

Dinastia Shang (1600?-1050? î.C.)

Multe descoperiri arheologice dau destule detalii asupra civilizaţiei Shang.Regele era conducătorul religios şi politic al societăţii. Acesta conducea prin alianţe dinastice, divinitate şi vizite (de lucru?) în regat, vânătoare şi campanii militare ce duceau la expansiunea teritorială. Regii Shang mobilizau armate mari şi erau foarte des în război

6


cu popoarele vecine, mutându-şi capitala de câteva ori, punând prizonierii să construiască ziduri de pământ şi morminte somptuoase.

Dinastia Shang

Dinastia Shang controla direct numai partea centrală a Chinei,extinzându-se pe teritoriul actualelor provincii Henan, Hubei, Shandong, Anhui, Shanxi şi Hebei. Influenţe ale acestei civilizaţii se regăsesc şi în zone vecine. Dinastia Shang utiliza bronzul mai mult pentru ritualuri religioase, decât pentru arme de război. Vasele de bronz erau decorate cu imagini de animale. Într-un singur mormânt puteau fi găsite până la 200 de vase diferite, cel mai greu cântărind chiar 800 de kilograme. Sistemul de scriere folosit este predecesorul direct al scrierii actuale, cu o pictogramă pentru fiecare cuvânt.

Dinastia Zhou (1027?-256 î.C.)

În secolul al XI-lea î.C., statul Zhou de lângă frontieră s-a ridicat împotriva dinastiei Shang şi a ieşit învingător. Dinastia Zhou este împărţită tradiţional în două perioade - cea a dinastiei Zhou de vest (1027?-771 î.C.), când capitala a fost la vest de Xi’an şi dinastia Zhou de est (770-256 Î.C.), când capitala a fost mutată la est de actualul oraş Luoyang.

7


Dinastia Zhou

Ca şi regii Shang, regii Zhou sacrificau animale pentru strămoşii lor, dar şi pentru rai sau cer (Tian). Cartea de istorie (Shujing), unul din textele transmise urmaşilor, descrie versiunea istoriei dinastiei. Istoria presupune o relaţie strânsă între cer şi rege, denumit fiul cerului, explicând că cerul îi dă regelui un mandat de conducere doar atâta timp cât acesta conduce în interesul poporului. Oare Trăienică ştie această istorie? Cu ce bucurie a anunţat el reducerile de salarii şi pensii în secolul XXI!

Deoarece ultimul rege Shang a fost decadent şi crud, raiul i-a luat mandatul (Tian Ming). Lui Trăienică i l-a (re)dat Curtea Constituţională! Cartea de istorie (Shujing) descrie primii trei regi Zhou - regele cultivat Wen care a extins regatul, fiul său Wu (regele marţial), care a învins dinastia Shang şi fratele lui Wu, care a consolidat zonele cucerite şi a servit ca regent loial al lui Wu.

O altă carte, Shijing (cartea de poezii) oferă o faţetă a vieţii pe timpul dinastiei Zhou timpurii. Cele 305 poeme cuprind ode care celebrează regii Zhou, imnuri pentru ceremoniile cu sacrificii de animale şi cântece populare despre oamenii obişnuiţi. În aceste cărţi, care au devenit opere clasice pentru tradiţia confuciană, dinastia Zhou de vest este descrisă ca o perioadă când poporul onora relaţiile de familie, dar era stresat de diferenţele de stare socială. Ultimii regi Zhou, în loc de a încerca să exercite un control direct asupra întregii regiuni cucerite. şi-au întărit poziţia prin alegerea suporterilor loiali şi apărarea cu valuri de pământ a oraşelor fortificate şi a teritoriilor înconjurătoare. Fiecare din aceşti conducători locali sau vasali era destul de abil să transfere conducerea unui fiu al său, astfel că în timp domeniul a devenit un teritoriu ereditar vassal (precum “baronii” de pe la noi).

În fiecare stat existau case nobiliare care îşi păstrau titlurile ereditar. Conducătorii statelor şi membrii nobilimii erau legaţi unii de alţii şi cu predecesorii lor prin obligaţii bazate pe rudenie. Sub nobilime erau ofiţerii (shi) şi ţăranii, care aveau de asemenea situaţii ereditare (mă gândesc şi eu la “prinţesa Eba, fostă “de Luxten”). Relaţiile între fiecare nivel şi superiorii săi au fost considerate de ordin moral. Interacţiunea socială la nivelurile superioare a fost guvernată de "li", un set de reguli complexe de etichetă

8


socială şi conduită personală. Cei care practicau regulile "li" erau consideraţi civilizaţi, iar cei care nu le practicau erau consideraţi barbari. Oare tot de regulile “li” aparţone şi decizia BCR de a lucra cu notăriţa preferată Ioana Băsescu la încheierea formalităţilor pentru “case noi”?

Regii Zhou au menţinut controlul asupra vasalilor lor peste două secole, dar pe măsura trecerii generaţiilor legăturile de rudenie şi de vasalitate se estompau. În 770 î.C., unele state s-au răsculat şi s-au aliat cu forţe străine pentru a înlătura dinastia Zhou. Dinastia Zhou a stabilit o nouă capitală la est de Chengzhou (lângă actualul Luoyang), unde erau feriţi de atacurile barbarilor, dar regii Zhou nu au mai exercitat o mare autoritate politică sau militară asupra statelor vasale.

Din timpul dinastiei datează multe progrese economice şi sociale, precum ţăruşul de fier (atenţie, geodezi!), vârful de fier (atenţie, militari!), plugul tras de boi, tehnicile de irigaţie, circulaţia monedelor, începerea deţinerii proprietăţii private asupra pământului (atenţie, cadastraşi!), extinderea oraşelor.

Şi tehnologia militară a avut progrese. Atunci s-a inventat berbecul de distrugere a porţilor şi zidurilor cetăţilor, s-au dezvoltat metodele de asediu, a fost adoptat de la nomazi atacul cu cavaleria. S-au creat condiţiile apariţiei armei infanterie şi a altor arme terestre.

În secolele VII şi VI î.C. au fost perioade de stabilitate sub conduverea unor alianţe ale statelor celor mai puternice. Datorită conflictelor frecvente, anii 403 - 221 î.C. sunt cunoscuţi ca perioada războinică a statelor,. În plus faţă de războaiele cu alte state Zhou şi uneori absorbirea acestora, statele periferice Chao, Yen, Qin şi Chu s-au extins în afara teritoriului dinastiei, extinzând cultura chineză într-o zonă şi mai mare. De exemplu, statul sudic Chu s-a extins rapid în valea fluviului Yangtze, dar a şi învins şi a absorbit cel puţin 50 de state mici spre nord şi în vest vechile state Wu şi Yue.

În secolul al II-lea î.C., Chu s-a situat în fruntea înnoirii culturale. Atunci au fost realizate adevărate capodopere literare ale perioadei Zhou târzii, care au fost adunate mai târziu în Cântecele lui Chu (Chuci), o antologie de poeme fantastice cu imagini ale zeilor şi şamanilor, care puteau “zbura” prin lumea spiritelor.

Epoca de aur a filosofiei chineze

"Oamenii de geniu construiesc măreţia intelectuală a unei naţiuni, dar foarte rar puterea ei" (Gustav le Bon)

Ultima perioadă a dinastiei Zhou a fost turbulentă. Pentru a menţine şi a întări puterea, conducătorii statului urmau sfaturile învăţaţilor şi strategilor. Acest fapt a permis activitatea şi dezbaterea intelectuală şi trăirea intensă a tradiţiilor. Perioada a devenit cunoscută ca cea a “sutei de şcoli de gândire”. Existau gânditori fascinaţi de jocurile logice (actualele puzzles), utopişti şi pustnici ce meditau asupra vieţii publice, agricultori ce propuneau “să nu mănânce cel ce nu ară”, teoreticieni militari care analizau metodele de înfrângere a inamicului şi cosmologi care dezvoltau teorii ale forţelor naturii, ce cuprindeau forţele opuse şi complementare yin şi yang.

Cele mai influente trei scoli de gândire dezvoltate în această perioadă au fost confucianismul, daoismul şi legalismul.

9


Kongfuzi (denumit Confucius în afara Chinei) a fost un învăţat din statul Lu (provincia actuală Shandong, unde aveam să vizitez locurile), care a trăit în secolele VI şi V î.C. Confucius propovăduia tradiţia şi încuraja discipolii să-şi însuşească scrierile istorice, muzica, poezia şi riturile. A încercat în zadar să-şi stabilească un sediu, călătorind din stat în stat cu discipolii săi, în căutarea unui conducător căruia să-i fie de folos.

Confucius vorbea mereu de viziunea sa pentru o societate perfectă, în care conducătorii şi conduşii, noblii şi oamenii obişnuiţi, părinţii şi copiii, bărbaţii şi femeile să fie egali, să fie subordonaţi doar îndatoririlor sau responsibilităţilor lor faţă de ceilalţi.

Confucius a preamărit virtuţi precum dragostea faţă de urmaşi şi predecesori, umanismul, integritatea şi simţul datoriei. A redefinit termenul "junzi", ce însemna mai degrabă un bărbat cultivat moral (gentleman), decât un bărbat de viţă nobilă.

El îi îndemna pe discipoli să urmărească integritatea şi datoria, nu câştigul personal (o, tempora, o, Năstase, O, Băsescu!). Învăţăturile lui Confucius sunt cunoscute ca "Lunyu" (anale), o culegere a discursurilor şi discuţiilor, scrise de urmaşi pe pietre, după moartea sa.

Succesul ideilor lui Confucius s-a datorat discipolilor săi, în cele două secole de după moarte, dintre ei remarcându-se Mencius (371?-289? î.C.) şi Xunzi (300?-235? î.C.). Mencius, ca şi Confucius, călătorea în diferite state, oferind sfaturi conducătorilor acestora, încercând să îi convingă de faptul că un conducător care conduce cu bunăvoinţă se bucură de respectul poporului. Mencius propunea măsuri politice şi financiare concrete pentru uşurarea plătirii taxelor şi învăţarea poporului de către discipolii şi filosofii săi propagarea filosofiei morale, susţinând, de exemplu, că natura umană este fundamental bună, că omul se naşte cu capacitatea de a discerne ce este bine şi de a acţiona în favoarea binelui.

“Războinicul” Xunzi (Sun Ţî) avea o vedere opusă asupra naturii umane, susţinând că omul se naşte egoist, că numai prin educaţie şi ritualuri învaţă să pună principiile morale înaintea propriilor interese. Xunzi accentua importanţa ritualului în viaţa socială şi politică. De exemplu, era de părere că ruga pentru ploaie a unui conducător în timpul secetei este un ritual doar tradiţional, că nu e nevoie să implori cerul să trimită ploaia.

Doctrinele daoismului, cea de a doua mare şcoală filosofică, sunt cuprinse în "Daodejing" (calea cea dreaptă clasică şi puterea sa), atribuită lui Laozi (570?-490? Î.C.) şi în alte scrieri ale lui Zhuangzi (369?-286? î.C.). Ambele lucrări dezaprobă nenaturalul şi artificialul. Pe când plantele şi animalele acţionează spontan în felul corespunzător lor, oamenii s-au îndepărtat de calea cea dreaptă (Dao), prin intrigă şi planificare, analiză şi organizare. Ambele texte dezaprobă convenţiile sociale şi militează pentru o abandonare extatică în faţa proceselor cosmice spontane. Oare consilierii lui Trăienică or fi ştiind aceste teorii, fundamentale pentru viitoarea “mişcare populară”?

La nivel politic, daoismul susţinea o întoarcere la comunităţile agricole primitive, în care viaţa ar trebui să-şi urmeze cursul natural. Politica guvernului ar trebui să fie una de extremă neimplicare, permiţând poporului să răspundă spontan fenomenelor naturale. Colecţia de lucrări (a lui) Zhuangzi este mult mai lungă decât Daodejing, fiind o capodoperă literară, plină de povestiri, parabole şi întâlniri imaginare între figurile istorice. Lucrările Zhuangzi erau preferate de oamenii obişnuiţi şi explicau oamenilor că moartea este un proces cosmic natural.

10


Legalismul diferea atât de confucianism, cât şi de daoism. Gânditori ca Han Fei (280?-233? î C.) considerau că dezordinea extremă de atunci impunea măsuri drastice. Era negată teoria confucianistă că guvernarea fermă depinde de calităţile morale ale conducătorilor. Aceştia credeau că succesul depinde de politica de recompense şi pedepse. Pentru a-şi asigura puterea, conducătorul trebuia să-şi păstreze colaboratorii după reguli stricte, iar poporul trebuia stăpânit numai prin legi.

China imperială

Indiferent de realitatea neînţelegerilor dintre statele componente de sub dinastia Zhou, poporul a păstrat ideea că “totul din cer” ar trebui condus de către "fiul acestui cer". Unificarea a fost făcută în secolul III î.C. prin forţa armelor şi de atunci, până la începutul secolului XX, regula pentru China a fost o conducere unică, centralizată, de către un monarh. Nicio dinastie n-a depăşit câteva secole, dezordinea şi lipsa de unitate marcând decăderi chiar de secole între dinastii. Totuşi de fiecare dată militari curajoşi au luat puterea şi au impus conducerea centralizată.

Unificarea Qin (221-206 î.C.)

În secolul IV î.C., statul vestic Qin din dinastia Zhou şi-a propus un program de reforme administrative, economice şi militare (curentul legalist). Qin a abolit aristocraţia, a întărit puterea în locul creerii de eroi militari. Regele avea putere absolută şi conducea prin legi ferme, cu pedepse pe măsură. În secolul III î.C., statele s-au distrus unul pe altul, ajungându-se ca numai şapte state să fie încă în stare să menţină China, fiind cucerite şi acestea de Qin între 230 şi 221 î.C.

Dinastia Qin

11


În 221 î.C. conducătorul statului Qin a considerat inoportun titlul de rege (wang). A creat titlul "huangdi" (împărat) şi chiar pe cel de "Shihuangdi" (primul împărat). El a renunţat la aristocraţi şi a împărţit imperiul în provincii. A numit oficiali care să administreze provinciile şi controla noii administratori printr-un set de reguli, raportând mereu cerinţele şi pedepsele pentru performanţe necorespunzătoare.

Pentru protecţia împotriva rebeliunilor locale, Shihuangdi a interzis deţinerea de arme şi a obligat sute de mii de familii importante din statele cucerite să se mute în capitala Xianyang a imperiului Qin (lângă actualul Xi’an). Pentru a administra uniform toate regiunile, Qin a adoptat un set de caractere scrise, măsuri şi greutăţi standard şi monede. Dar când ministrul Li Si a descoperit că şcolarii foloseau înregistrările scrise de către înaintaşi pentru a critica politica împăratului şi pentru a câştiga un sprijin popular, Shihuangdi a ordonat distrugerea celor scrise, deoarece acestea nu erau atât de importante ca agricultura, medicina şi credinţa în divinitate.

Chiar după cucerirea tuturor statelor Zhou, Shihuangdi a luat măsuri agresive pentru a apăra şi chiar a mări suprafaţa teritoriului. El a făcut diferite călătorii pentru a inspecta teritoriul şi a-şi numi conducătorii locali.

Shihuangdi considera că dinastia sa va domni mii de generaţii, iar stabilitatea guvernării Qin depindea de tăria şi caracterul împăratului. După moartea lui Shihuangdi în 210 î.C., structura imperială Qin s-a zdruncinat. Moştenitorul lui Shihuangdi a fost ucis de fratele său mai tânăr şi au apărut răscoale. În 209 î.C. un grup de ţărani a hotărât să plece în haiducie, decât să meargă să-şi satisfacă serviciul militar pe frontieră. Spre surpriza lor, multe mii de tineri li s-au alăturat. Generalii Qin au fost învinşi şi foştii nobili ai vechilor state au pus mâna pe arme.

Dinastia Han (206 î.C. - 220 d.C.)

În 206 î.C., Liu Bang, un funcţionar neînsemnat din Qin, a mobilizat forţe împotriva conducerii, s-a proclamat rege al statului Han din imperiu. După patru ani, învingându-şi rivalii, şi-a luat titlul de împărat.

12


Dinastia Han

Dinastia Han pe care a fondat-o este împărţită în două - dinastia Han de vest şi dinastia Han de est. Dinastia Han de vest (denumită şi vechiul Han) şi-a luat acest nume deoarece capitala a fost în vest, la Chang’an (actualul Xi’an). În timpul dinastiei Han de est, capitala a fost în est, la Luoyang. Dinastia Han de vest a durat de la 206 î.C., până în anul 9 d.C., iar cea de est de la 25 d.C., până în anul 220.

Liu Bang, cunoscut în istorie ca împăratul Gaozu (Kao-tsu), nu a exclus conducerea centralizată creată de Qin, ci a concentrat-o şi mai mult, făcând-o mai puţin apăsătoare. Han a refăcut legile prea aspre, a redus taxele şi a permis negustorilor să lucreze fără amestecul guvernului în efortul de a promova creşterea economică. Gaozu a experimentat o anumită independenţă a statelor autonome vasale, dar în mijlocul secolului II î.C. cele mai multe din aceste state au fost eliminate. Guvernarea Han a păstrat politica privind taxele şi munca obligatorie, care erau impuse direct fiecărui individ după vârstă, sex şi rang şi nu familiilor sau comunităţilor. Cea mai semnificativă diferenţă între guvernările administraţiilor Han şi Qin a fost alegerea celor din nucleele de conducere. În secolul I î.C., Wu Di, cel mai activ din împăraţii Han, a decis că oficialii trbuie să fie selectaţi pe baza virtuţiloe confuciene, care dădeau discipolilor lui Confucius o poziţie privilegiată în societate. Wu Di a creat o universitate naţională pentru a învăţa teoriile confucianismului pe viitorii funcţionari. Succesul confucianismului s-a datorat în mare parte unor gânditori ca Dong Zhongshu (179-104 î.C.), care l-a dezvoltat în direcţiile legitimării noului stat imperial şi creşterii rolului împăratului. Dong a unit ideile confucianiste ale virtuţii umane şi ordinii sociale cu noţiunile lucrărilor cosmice în termenii lui yin şi yang şi cei cinci agenţi (lemnul, metalul, focul, apa şi pământul). El susţinea că împăratul sau orice alt conducător ocupă o poziţie unică deoarece prin acţiunile sale, doar el face legătura dintre lumea reală şi cer.

O altă realizare intelectuală importantă a dinastiei Han a fost dezvoltarea scrierilor istorice. Sima Qian (l45?-90? î.C.) a scris o istorie a Chinei din vremurile "conducătorului galben" până în zilele sale, pe capitole cronologice, incluzând descrieri

13


ale evenimentelor politice, biografii ale unor personalităţi, precum şi subiecte ca geografia, impozitarea şi ritualurile de la curtea regească sau imperială. În timpul dinastiei Han de est, istoricul Ban Gu a urmat un model similar dinastiei Han de vest. De la cei doi istorici s-a luat modelul ca noile dinastii să aibe regulat istoriile scrise ale dinastiilor precedente.

În perioadele de dezvoltare ale celor două dinastii Qin şi Han, triburile nomade Xiongnu din stepa aridă de la nord de China au devenit puternice. Apărarea împotriva raidurilor triburilor din afara Chinei a fost o problemă încă din timpul dinastiei Shang, dar cu dezvoltarea nomadismului, problema a devenit mai acută. Nomazii, călăreţi şi vânători, specialişti în a lansa săgeţile din arcuri din goana calului, erau o forţă de temut. Când triburile Xiongnu s-au unit la sfârşitul secolului III î.C., China nordică avea nevoie de o conducere puternică pentru a li se opune. Triburile Xiongnu erau capabile să adune şi să trimită în nordul Chinei zeci de mii de călăreţi. Ultimii împăraţi Han au încercat politici de conciliere, dar după ce a venit la putere Wu Di, acesta a trecut la ofensivă, trimiţând în teritoriul Xiongnu câteva expediţii de 100.000 la 300.000 de oameni. Aceste campanii erau destul de costisitoare, necesitând căi lungi de aprovizionare şi rareori duceau la angajarea directă cu triburile Xiongnu, care puteau să evite uşor trupele Han. Cu toate acestea, imperiul Han a cucerit teritorii în nordvest şi a trimis peste un milion de oameni pentru a coloniza regiunea. Pentru a-şi face aliaţi, Wu Di a trimis pe exploratorul diplomat Zhang Qian să studieze ţările din centrul şi vestul Asiei şi chiar imperiul roman. Acesta a descoperit că aceste ţări importau deja produse chinezeşti, mai ales mătase. Un singur produs trcea dintr-o mână în alta pe drumul mătăsii (între Chang’an şi Roma), ajungând în final chiar până în sudul Europei. Pentru a mări veniturile necesare expediţiilor militare în nord, Wu Di confiscă pământurile nobililor, vinde funcţii şi titluri şi măreşte impozitele. A instituit monopolul statului în producerea fierului, sării şi alcolului, afacerilor cu cereale, care aduceau un profit mare particularilor. Discipolii ideilor lui Confucius au analizat moralitatea acestor politici economice. Ei erau de părere că agricultura era o activitate esenţială, pe când meşteşugurile şi comerţul obţineau o mică valoare suplimentară şi ar trebui să fie descurajate. Aceştia susţineau că guvernul a învăţat poporul "şmecheriile" comerciale, chiar prin implicarea sa în comerţ. Se pare că în perioada Han industria şi comerţul au înflorit, populaţia a ajuns în anul 2 d.C. la 58 de milioane, s-au mărit oraşele, iar Chang’an şi Luoyang au devenit centre culturale importante, atrăgând cei mai buni scriitori şi şcolari din toată China.

În timpul ultimelor decenii ale dinastiei Han de vest, tronul a fost ocupat câţiva împăraţi copii. În locul lor conduceau regenţii, în general din familiile mamelor împăraţilor. Unul din aceşti regenţi, Wang Mang, l-a deposedat de putere pe un asemenea împărat în anul 9 d.C. şi s-a declarat împărat al dinastiei Xin. Cu toate că a fost cunoscut ca un uzurpator, Wang Mang a fost un adept al lui Confucius care dorea să introducă politici specifice acestui curent de gândire.

A redenumit organismele de conducere, a certificat proprietatea statului asupra pădurilor şi mlaştinilor, a construit săli de ritual, a reactualizat hambarele publice, a scos sclavia în afara legii, a limitat terenurile deţinute de proprietari şi a redus cheltuielile curţii imperiale. Câteva din politicile sale, ca de exemplu emiterea de noi monede şi naţionalizarea aurului, au dus la unele frământări economice.

Problemele erau dificile când Huang He şi-a schimbat albia şi a curs din nord spre sud, inundând regiuni imense şi strămutând milioane de ţărani din casele lor. A avut loc o

14


rebeliune şi când Wang Mang a fost ucis de rebeli în anul 23 d.C., un membru al clanului imperial Han a restabbilit dinastia Han.

În secolul II d.C., rudele maternale ale împăraţilor au început din nou să domine curtea. Împăraţii şi-au adus la palat eunuci pentru a-i ajuta în paza familiilor, numai că au descoperit că eunucii erau cam dificil de controlat. În anii 166 şi 169, învăţăceii care i-au denunţat pe eunuci au fost arestaţi, ucişi sau expulzaţi din capitală şi excluşi din viaţa oficială.

În anul 184, un daoist a dat semnalul revoltei. Generalii imperiali trimişi să suprime rebelii s-au pomenit că luptă împotriva lor înşişi. În anul 189, un general a adus 2.000 eunuci în palat şi l-au capturat pe împăratul dinastiei Han. Lupta a continuat timp de două decenii, până ce s-a ajuns la un impas între trei conducători militari, fiecare controlând un teritoriu distinct - unul în nord, unul în sud-est şi unul în sud-vest.

Perioada destrămării (220-589)

Când ultimul împărat Han a abdicat în anul 220, fiecare din şefii militari s-a proclamat conducător, începând perioada cunoscută ca a celor trei regate (220-265). Statul Wei T din nord a fost cel mai puternic, dar înainte de a realiza unificarea, Sima Yan, un general Wei a dat o lovitură de stat în 265 şi a fondat dinastia Jin. În anul 280 a reunit doar temporar nordul şi sudul, deoarece prinţii moştenitori Jin au început să lupte unii cu alţii.

Grupurile de alte etnii din nord au găsit ocazia de a ataca şi în anul 317 Jin a pierdut controlul Chinei de nord. Pentru următorii 250 de ani, China de nord a fost ruptă de imperiu şi condusă de numeroase dinastii de alte etnii decât cea chineză, pe când China de sud a fost condusă de câteva scurte dinastii chineze, toate centrate pe actualul Nanjing.

Conducătorii din sud aveau să se confrunte cu o puternică aristocraţie ereditară care era în posturi de conducere. Statul Wei a mărit birourile publice pe principiul sistemului de nouă ranguri sau trepte, care s-a bazat la început pe caracter şi talent. Oare la noi, Ponta tot aşa are de gând să facă în 2013 în asministraţie, unde sunt, chipurile vreo 30 de trepte? Îl lasă oare în pace coabitantul Traian?

Sistemul chinez a degenerat atunci când numirea în post se făcea prin intervenţiile familiei candidatului. Împăraţii succesivi erau mai ales militari (fără viitoare pensii nesimţite, care nu existau încă, aşa cum clama mai târziu la noi cosaşul uasecerist Boc) şi între ei şi unii aristocraţi culţi erau priviri piezişe.

Cu toată instabilitatea dinastiilor succesive, economia Chinei de sud a prosperat. Pentru a suporta cheltuielile militare, pentru curtea imperială (era să scriu prezidenţială, ca la noi acum) şi pentru aristocraţie (pedelistă la noi), guvernul trebuia să mărească domeniul impozitării teritoriului agricol, atât prin stabilizarea imigranţilor, cât şi prin îmbunătăţirea colectării taxelor. Potenţialul sudului pentru agricultură a fost mai mare, datorită climatului temperat şi asigurării cu apă.

În nord, niciunul din state nu a rezistat prea mult până ce tribul Xianbei a fondat dinastia Wei de nord (386-534). În anul 420, Xianbei şi-a asigurat controlul. În a doua jumătate a secolului V, Xianbei a adoptat o politică destinată întăririi statului. Pentru creşterea producţiei agricole, s-a adoptat un sistem de împroprietărire a ţăranilor. Capitala a fost mutată lângă graniţa de nord, la Luoyang, vechea capitală a dinastiilor Han de est şi

15


Jin. Populaţia din regatul Wei de nord avea cu mult mai mulţi chinezi decât oameni din tribul Xianbei.

Recunoscând acest fenomen, conducătorii Xianbei foloseau funcţionari chinezi, au adoptat portul chinezesc, limba chineză şi ritualul chinezesc la curte. Forţele armate principale erau formate doar din oameni din tribul Xianbei. Aceştia au simţit creşterea influenţei chineze şi s-au răsculat în 524, ducând la instabilitate pentru următorii 50 de ani, China de nord fiind disputată de diferiţi pretendenţi pentru putere.

Răspândirea budismului

În timpul acestei perioade de instabilitate politică şi militară, budismul a căpătat o largă audienţă în China, iar influenţa confucianismului a scăzut. Budismul a fost adus în China în secolul I d.C., ca religie a negustorilor din Asia Centrală. În următoarele trei secole, chinezii întâlneau o diversitate de idei şi practici identificate ca budiste. Budismul diferea mult de religiile şi filosofiile chineze. Fiind o religie universală, aceasta e îmbrăţişată de întregul popor, pe baza etnicităţii sau stării sociale.

Budismul are şi un fondator, prinţul indian Siddhartha (Buddha),care a trăit în secolele VI şi V î.C. Pentru mulţi chinezi, Budismul părea la prima vedere o variantă a daoismului, deoarece la traducerea cuvântului budist era folosit cuvântul daoist. O înţelegere mai exactă a budismului a devenit posibilă după Kumarajiva (343?-413?), un călugăr budist din Asia Centrală, venit în Chang’an şi care conducea câteva mii de călugări chinezi în traducerea textelor budiste.

Locaşurile budiste s-au extins rapid. În anul 477 existau în China de nord 6.478 de temple budiste şi 77.258 de călugări şi călugăriţe, iar în China de sud, peste câteva decenii, 2.846 de temple şi 82.700 de clerici. Deoarece relaţiile familiale aveau o importanţă tradiţională în China de sud, era un pas important pentru un bărbat să devină călugăr. Acesta, ca şi la ortodocşi, trebuia să renunţe la numele său, să îşi ia un nume sacru şi să rămână celibatar.

Budiştii care nu deveneau călugări sau călugăriţe făceau adesea contribuţii generoase pentru construirea sau beatificarea (sfinţirea) templelor. Printre cei mai generoşi ctitori erau conducătorii, atât în nord, cât şi în sud.

Femeile s-au îndreptat spre budism mai repede ca bărbaţii. Născută ca femeie, o fiinţă era considerată inferioară bărbatului, fenomen considerat temporar, deoarece în viaţa următoare o femeie s-ar putea naşte ca bărbat şi femeile erau încurajate că vor fi egale cu bărbaţii.

În China au existat şi critici ale budismului, care îl etichetau ca imoral, nerecomandabil Chinei sau o trădare a statului, deoarece terenul mânăstirilor nu era impozitat. Lasă că noci la noi nu se omoară guvernanţii cu impozitarea averilor imense ale bisericilor, ci mai degrabă cu retrocedarea! La sfârşitul secolului VI, criticii au convins de două ori curtea să închidă mânăstirile şi au forţat călugării şi călugăriţele să se întoarcă la viaţa laică. Aceste interdicţii n-au durat totuşi mult şi n-au existat încercări de a elimina credinţa budistă a individului.

Reunificarea sub dinastia Sui (581-618)

16


Împărţirea în nord şi sud, cu toate că se potrivea cu diviziunile geografice naturale, nu a fost niciodată stabilă, existând eforturi repetate de reunificare. În 570 şi 580, lunga perioadă de divizare a fost întreruptă.Succesorii Sui ai statului Xianbei Wei de nord (ale căror nume dinastice s-au schimbat de la Wei de vest la Zhou de nord datorită unor lovituri de palat) au ocupat în anul 553 teritoriul din jurul actualului Sichuan, în 577 partea de nordvest şi în 589 partea de sud.

Fondatorul dinastiei Sui a fost Yang Jian, cunoscut şi ca Wendi sau împăratul Wen. Ca etnie a fost chinez, dar s-a căsătorit cu o femeie dintr-o familie militară de altă etnie. În anul 581, Wendi l-a deposedat de putere pe un împărat minor din dinastia Zhou de nord şi şi-a întărit poziţia prin uciderea a 59 de prinţi ai casei regale Zhou. S-a gândit să-şi legitimeze poziţia prin prezentarea sa ca a rege cakravartin budist, un monarh care făcea totul pentru apărarea budismului. În anul 604, lui Wendi i-a succeedat fiul său Yang Guang.

China sub dinastia Sui

Noul împărat, cunoscut ca Yangdi sau împăratul Yang, a lansat câteva proiecte ambiţioase, printre care construirea secţiunii Marelui Canal din oraşul Yangzhou de pe fluviul Yangtze, până la Luoyang, lângă fluviul Huang He. Canalul făcea mai uşor transportul produselor agricole din valea lui Yangtze spre nord şi întărea comunicarea pe direcţia nord-sud. Noi, românii, ca fraierii, am oprit după 1989 construirea canalului Bucureşti – Dunăre, deoarece a fost început pe timpul “comunismului”. Ce o fi avut economia cu Ceauşescu şi cu utopicul “comunism”, numai Sarsailă poate şti, ăi mulţi nu înţeleg nici astăzi.

Dinastia Sui şi-a întărit puterea guvernului central prin diminuarea puterii funcţionarilor locali. Lasă că noi proclamăm sus şi tare că va scădea puterea guvernului odată cu regionalizarea, când vor exista patru trepte administrative în loc de trei! Unele posturi de civili erau ocupate prin examen (concurs ca lumea, nu numire politică, drept recompense pentru lipitorii de afişe, precum în România secolului XXI), sistem ce a fost declarat fără favoritisme, permiţând tuturor bărbaţilor, fără deosebire de stare socială, să fie testaţi asupra cunoaşterii ideilor confucianiste. Femeile erau discriminate!

Yangdi a avut o politică externă agresivă. A refăcut controlul imperial chinez asupra actualului teritoriu din nordul Vietnamului, pe care îl cucerise dinastia Han în secolul II î.C. şi a desfăşurat campanii împotriva triburilor din Asia Centrală, spre nord şi

17


vest. Yangdi a lansat şi două campanii împotriva statului corean Koguryŏ, care s-au sfârşit dezastruos. Dinastia Sui a avut numai două domnii. Proiectele ambiţioase şi campaniile militare ale lui Yangdi au epuizat puterea şi în anul 617, generalul Li Yuan, subordonat dinastiei Sui, a cucerit capitala. După moartea împăratului în anul 618, Li Yuan s-a declarat împărat al noii dinastii Tang.

Dinastia Tang (618-907)

Perioada dinastia Tang a fost una cele mai lungi perioade ale civiliza-iei chineze tradiţionale. În timpul perioadei Tang, dar în special în ultima sută de ani, China a fost centrul cultural al Asiei de Est.

China pe timpul dinastiei Tang

Negustori, pelegrini, misionari şi studenţi călătoreau la Chang’an, capitala imperiului Tang, în număr nemaintâlnit înainte sau după în China imperială. Sub Tang, China s-a bucurat de o cultură mai cosmopolită decât în orice altă perioadă înainte de secolul XX.

Istoria politică Tang

Primii doi monarhi Tang, Li Yuan, care a domnit ca împăratul Gaozu şi fiul său Li Shimin, care a domnit ca împăratul Taizong, au fost conducători capabili care au întărit statul. Imperiul a fost împărţit în circa 300 de prefecturi, direct sub control central, cu mărime nu îndeajuns de mare pentru a schimba regulile Tang. Venitul din impozite se baza pe aşanumitul sistem egalitar, al alocării suprafeţelor egale de pământ tuturor bărbaţilor adulţi, un sistem început în zona Wei de nord.

Ca şi armatele dinastiilor de nord, armatele dinastiei Tang erau compuse la început din soldaţi voluntari (dintre fermieri), ca îndatorire pentru alocarea de pământ, bărbaţii servind prin rotaţie în armatele din capitală sau de pe frontieră. Folosind armata, ca şi trupele auxiliare compuse din turci, tunguşi, chitani şi alte etnii nechineze, conduse de către proprii comandanţi, conducătorii Tang şi-au extins controlul asupra teritoriului Chinei.

18


În anul 630, armatele Tang s-au îndreptat împotriva foştilor lor aliaţi, turcii, le-a cucerit din teritoriu şi au câştigat pentru împăratul Taizong titlul suplimentar de mare Han. În următoarele câteva decenii, Tang şi-a continuat expansiunea spre vest. Prin alianţă cu statele oraşe din Asia centrală, Tang a cucerit Tarim Pendi (bazinul Tarim) şi influenţa spre vest (actualul Afganistan) sau spre nordest şi alierea cu regatul coreean al lui Silla.

Al treilea conducător Tang, împăratul Gaozong (646-683), a fost un monarh slab şi soţia sa, împărăteasa Wu, a dominat repede curtea. Ea s-a încoronat în anul 660, când împăratul s-a îmbolnăvit. Gaozong a murit în anul 683, dar Wu şi-a menţinut puterea în timpul domniei celor doi fii ai săi.

În anul 690, ea s-a proclamat împărăteasă a noii dinastii Zhou. Pentru a câştiga sprijin, împărăteasa a lansat Marele Nor Sutra, care prezicea reîncarnarea iminentă a lui Buddha Maitreya ca o femeie monarh, sub care întreaga lume va fi sănătoasă, dar a prezis şi neîmpliniri şi dezastre.

Wu este singura femeie din istoria Chinei care şi-a luat titlul de monarh. Istoricii de mai târziu au considerat-o ca un diavol uzurpator. A acţionat rapid pentru a elimina rivalii, a înăbuşit rebeliunile prinţilor Tang şi a menţinut o politică externă agresivă. A fost deposedată de putere deabia în anul 705, când avea peste 80 de ani. Şi la noi, în plin secpl XXI, pe de o parte, “guvernatorul” coabitant ne propune o blondă candidat de preşedinte, iar pe de altă parte, botează un descendent din regii României, acum deja trecut de scutece moderne (“pamperşi” regali).

Moartea împărătesei Wu a fost urmată de unele zguduiri sociale. În anul 712 a devenit împărat nepotul său Xuanzong, care a condus o curte "intelectuală" (o fi luat exemplu Traian, prin consilierii săi Funeriu, Miclea, Diaconescu ş.a,), a patronat câţiva din cei mai mari poeţi şi pictori din istoria Chinei. În folclorul chinezesc, pasiunile lui Xuanzong au dus la căderea sa, deoarece în ultimii săi ani a devenit infatuat împreună cu concubina sa favorită Yang Guifei (ptiu, drace, blondă?!) şi şi-a neglijat îndatoririle. Lui Yang i s-a permis să-şi plaseze prietenii şi rudele în funcţii importante la curte. Unul din favoriţii săi a fost capabilul general An Lushan, care după o dispută cu un frate al lui Yang privind controlul guvernului, s-a răsculat în anul 755.

Xuanzong a trebuit să atace capitala şi trupele care însoţeau împăratul i-au cerut s-o ucidă pe Yang Guifei (nu pot să nu îmi amintesc cum blonda “noastră” ne dădea lămuriri cu reducerea pensiilor “nesimţite”, într-o duminică a anului 2011, după discursul “guvernatorului” într-o parcare de hipermarket).

Înainte de criza descrisă, Tang şi-a mărit instituţiile dinastiilor de nord. În multe zone ale imperiului, bărbaţii au primit doar o fracţiune din pământul promis, creşterea populaţiei depăşind pământul disponibil. Deoarece fiecare proprietar trebuia să plătească impozit funciar, mulţi ţărani renunţau la teren, scăzând astfel veniturile încasate. Sistemul de apărare cu mobilizarea tuturor a devenit greoi, mai ales datorită luptelor cu popoarele turcice şi cu tibetanii.

A apărut o nouă concepţie, de creare a "provincilor militare", de-a lungul frontierei, dislocarea în acestea a trupelor regulate şi a trupelor auxiliare de alte etnii. Aceasta deoarece An Lushan a commandat una din aceste armate şi a îndrăznit să lanseze un atac asupra guvernului central. Rebeliunea lui An Lushan a fost devastatoare pentru dinastia Tang. Pacea a fost restaurată doar prin chemarea uigurilor, un popor turcic aliat cu Tang, care a eliberat capitala de rebeli.

19


După ce rebeliunea a fost în final înfrântă în anul 763, guvernul central nu a recâştigat controlul provinciilor militare de pe frontieră. Abandonând sistemul egalitar şi instituind impozite proporţionale cu proprietăţile funciare deţinute, finanţele guvernului au fost refăcute, dar mulţi guvernatori militari şi-au transformat provinciile în regate ereditare şi au "neglijat" trimiterea fondurilor colectate guvernului central.

Cultura Tang

Dinastia Tang a creat o cultură remarcabilă. Capitala principală Chang'an şi capitala secundară Luoyang, devin mari metropole. Chang'an şi suburbiile sale aveau peste 2 milioane de locuitori. Cunoştinţele din exterior au fost stimulate de prezenţa trimişilor din alte ţări, negustorilor şi călătorilor, care veneau din statele Asiei centrale şi din statele vecine cu China (Japonia, Coreea şi Tibet).

Datorită prezenţei multor negustori străini, în China dinastiei Tang, erau practicate câteva religii, între care creştinismul nestorian, maniheismul, zoroastrianismul, iudaismul şi islamismul, iar budismul fusese introdus de câteva secole. Moda străină pentru păr şi îmbrăcăminte era deseori copiată şi chiar unele sporturi ca polo au găsit adepţi. Instrumente muzicale şi cântece aduse din India, Iran şi Asia centrală au dus la transformări în muzica chineză.

Perioada poate fi considerată marea epocă a poeziei. Printre cei mai faimoşi poeţi erau Wang Wei, Li Bo, Du Fu şi Bo Juyi. În perioada târzie a dinastiei Tang, "actorii" recitau şi cântau un stil de poezii noi denumite ci, scrise de poeţi renumiţi sau de recitatorii înşişi. Budismul a penetrat mult în viaţa de zi cu zi a Chinei. Mânăstirile budiste aveau şcoli pentru copii. În zonele îndepărtate, mânăstirile aveau locuri pentru pelerini şi în oraşe acestea ofereau locuri pentru cei educaţi pentru unele evenimente sociale. Mânăstirile deţineau teren care era lucrat de şerbi, mori şi prese de ulei.

Cozile de păr budiste au devenit obişnuite, iar festivalurile budiste, ca cel de vară pentru hrănirea oaspeţilor înfometaţi (cunoscut sub numele sanscrit Ullambana), s-au numărat printre cele mai populare sărbători.

Altă caracteristică importantă a perioadei a fost creşterea numărului de şcoli budiste. De exemplu, aderenţii budismului ce îl venerau pe Buddha Amitabha, pentru a renaşte în cerul său, “tărâmul curat”. Budismul tărâmului curat a devenit forma dominantă a budismului în China. În elita educată, cel mai cunoscut a fost Chan (cunoscut în Japonia ca Zen). Învăţăturile lui Chan respingeau utoritatea învăţăturilor sutra ca vorbe ale lui Buda şi propovăduiau superioritatea transmiterii adevărului budist de la individ la individ ("de la minte la minte"). Conform budismului lui Chan, iluminarea ar putea fi obţinută pe neaşteptate prin pătrunderea în adevărata natură proprie unui obiect sau fenomen.

În timpul dinastiei Tang târzii, când poziţia internaţională a Chinei a slăbit şi curtea avea dificultăţi financiare, a apărut printre intelectualii influenţi o opoziţie faţă de budism. În anul 845, împăratul Tang a ănceput o persecuţie pe scară largă a instituţiilor budiste. Peste 4.600 de mânăstiri şi 40.000 de temple şi morminte sfinte au fost distruse şi peste 260.000 de călugări şi călugăriţe au fost obligaţi să se întoarcă la viaţa laică. Cu toate că persecuţiile au încetat după câţiva ani, stabilimentele monahale nu au mai fost în întregime refăcute.

20


În mijlocul secolului IX, guvernarea Tang începe să piardă controlul ţării. Ca şi dinastia anterioară Han, dinastia Tang a fost distrusă de generali ambiţioşi care au suprimat răscoalele ţărăneşti şi apoi au luptat unul împotriva celuilalt pentru supremaţie. Nu pot aminti de generalii români postdecembrişti, mulţi condamnaţi sau cercetaţi pentru diferite motive.

A urmat o perioadă scurtă de împărţire, cunoscută ca perioada celor cinci dinastii, deoarece din 907 până în 959, s-au succedat cinci scurte regimuri militare în China de nord şi cea mai mare parte din restul teritoriului fostei dinastii Tang a fost împărţită în zece state independente.

5.5Dinastia Song (960-1279)

În anul 960, Zhao Kuangyin a fondat dinastia Song. Zhao, care a domnit ca împăratul Taizu, a stabilit capitala la nord de Kaifeng şi ca atare prima perioadă a dinastiei Song este cunoscută ca Song de nord. Primii împăraţi Song s-au concentrat pe întărirea guvernului central.

Pentru a preîntâmpina trădarea unor generali împreună cu armatele lor, dinastia Song a limitat drastic puterea conducătorilor militari în provincii şi a subordonat întreaga armată guvernului civil (aşa că soluţia adoptată la noi după 1989, când Stănculescu ne-a predat nomenclaturiştilor Iliescu şi Roman) nu este nouă). În timp, funcţionarii civili au căutat să domine orice aspect al guvernării Song şi întreaga societate. Dinastia Song a extins sistemul de examinare (să-i zicem concurs?) pentru funcţionarii civili, pentru a asigura o infuzie constantă de talente în poziţiile serviciului civil.

Între timp, economia din perioada Song a beneficiat de pe urma unei revoluţii comerciale ce începuse în mijlocul perioadei dinastiei Tang. Avansul din agricultură şi imbunătăţirile tehnologice din industrie au creat creşterea economică remarcabilă pentru acele vremuri.

A crescut mult recolta de orez pe valea fluviului Yangtze şi s-a stabilizat populaţia în zonă. Ţăranii îşi optimizau lucrările, astfel încât obţineau două sau trei recolte pe an de pe aceeaşi parcelă (şi în 1980, aşa cum aveam să văd).

21


China pe timpul dinastiei Song

A fost asigurată alimentar creşterea populaţiei, care a ajuns la peste 100 milioanede oameni. În marile oraşe a apărut un stil urban distinct de viaţă. Numeroase facilităţi, inclusiv o mare varietate de alimente, distracţii şi produse de lux erau disponibile pentru orăşeni. Diviziunea muncii atinsese un nivel foarte înalt, cu mulţi muncitori angajaţi în întreprinderi specializate.

Slăbiciunea militară s-a dovedit totuşi a fi o problemă cronică şi dinastia Song nu a recâştigat niciodată tot teritoriul din timpul dinastiei Tang. După nereuşite repetate de înfrângere a dinastiei Liao a chitanilor din nordest, dinastia Song a semnat un tratat cu aceasta în anul 1004, cedând permanent teritoriu dinastiei Liao, ocupat de-a lungul frontierei de nord a Chinei şi fiind de acord să plătească un bir annual, după o prelungită dispută cu Xixia, un stat tungus din nordvest. În anul 1044, dinastia Song a încheiat din nou pace, consimţind să plătească iar un bir anual.

La mijlocul secolului XI guvernul Song a avut probleme financiare serioase, mai ales deoarece cheltuielile militare au consumat jumătate din veniturile sale. În anul 1070, Împăratul Shenzong l-a numit consilierul său şef pe Wang Anshi. Wang a propus o serie de reforme destinate să crească veniturile, să reducă cheltuielile şi să întărească armata. Realizând că veniturile erau legate de prosperitatea ţăranilor plătitori de impozite, Wang a instituit măsuri pentru a ajuta ţăranii privind plata impozitelor.

În prima parte a secolului XII, iurchenii din nordest s-au răsculat împotriva dinastiei Liao. Dinastia Song a văzut aceasta ca o ocazie de a câştiga teritoriul deţinut de Liao şi a intrat în alianţă cu aceştia. Totuşi după înfrângerea Liao, iurchenii s-au îndreptat spre teritoriul Song şi au mărşăluit în China de nord, luând Kaifeng şi capturându-l pe împărat în anul 1126. Acest fapt a marcat sfârşitul perioadei dinastiei Song de nord. În anul 1127, un prinţ Song, care a fugit din faţa invadatorilor, a reinstaurat dinastia Song în sud, la Hangzhou. Cu toate că situaţia militară era precară, perioada Song de sud (1127-1279) a fost una a prosperităţii şi creativităţii.

Intelectualii “oficiali” şi neoconfucianismul

Perioada Song a fost din multe puncte de vedere marea epocă a discipolilor oficiali (cred că de acolo au luat exemplu unii care îşi adaugă la nume pe facebook acest cuvânt!). Tiparul a fost inventat în perioada târzie Tang, iar în perioada Song cărţile erau mai larg disponibile şi mai ieftine. Accesul crescut la învăţământ şi extinderea sistemului de examinare (concurs, dar cred că nu de “dosare”) pentru serviciul civil (administraţie) a adus mai mulţi oameni şcoliţi în serviciile de conducere decât oricând înainte. Odată ce competiţia pentru poziţiile de funcţionari publici a crescut, a crescut şi prestigiul funcţionarilor cu studii şcolare şi la sfârşitul perioadei Song, intelectualii au câştigat o semnificativă importanţă culturală, socială şi politică.

Perioada Song a cunoscut şi o revigorare a confucianismului, cunoscut ca neoconfucianism. Revigorarea a fost asigurată de maeştri învăţători care strângeau în jurul lor discipoli adulţi. Dintre aceştia s-au remarcat fraţii Cheng Hao (1032-1085) şi Cheng Yi (1033-1107), care au dezvoltat teorii despre lucrările cosmosului în termenii lui

22


li (principiu universal imaterial) şi qi (substanţa din care sunt făcute toate lucrurile materiale).

Zhu Xi, un învăţat important din secolul XII, a ocupat mai multe posturi de conducere, a scris, a compilat sau a editat în jur de o sută de cărţi, a corespondat cu zeci de alţi intelectuali şi a avut regulat grupe de discipoli. După moarte, comentariile sale asupra clasicilor au devenit lecturi necesare pentru oricine studia pentru a trece de examenele pentru funcţii publice civile.

Din perioada Song până la începutul secolului XX, bărbaţii care aspirau să ocupe funcţii publice în China sau să facă parte din elita instruită studiau intensiv mulţi ani confucianismul şi păstrau relaţii strânse cu învăţătorii lor, adesea pe toată viaţa. Mulţi discipoli desfăşurau activităţi selecte, precum colectarea de antichităţi şi cultivarea artelor, mai ales poezia, caligrafia şi pictura. Iată de unde s-a inspirat “colecţionarul” Năstase, amator de tablouri, cărţi şi hărţi vechi. Dacă tablourile şi antichităţile au fost depozitate în Zambaccian, pentru cărţile şi hărţile vechi avea să creeze un muzeu. Am rfost unul din cei trei candidaţi pentru funcţia de director al muzeului, am şi fost chemat la guvern şi interogat de secretarul general Miky zis “şpagă”, cu o întârziere de două ore, din cauza “tratativelor” de bună frăţietate cu conducătorii udemerişti sprijinitori ai guvernlui pesedist. Miky avea să mă anunţe că a fost numit deja director în acea dimineaţă un prieten al familiei primului-ministru. Dar în parcare, în lună de iarnă, aveam să văd cum sunt mutate produse dintr-un portbagaj în altul, la fel ca înainte de 1989, când Miky lucra tot pe acolo...

5.6 Dinastia mongolă Yuan (1279-1368)

Mongolii constituiau primul popor care a cucerit întreaga Chină. Prin secolul XII, mongolii erau unul din multele triburi nomade din zona actualei Mongolii. Crearea rapidă a unui puternic imperiu a început când conducătorul mongol Genghis (Gengis) Han a fost declarat mare han în anul 1206. Genghis era pus pe războaie de cucerire şi în 70 de ani mongolii au cucerit China şi mult din centrul şi vestul Asiei, stabilind cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut lumea.

În acest proces, mongolii au provocat mari distrugeri asupra centrelor populate, dar au şi creat condiţiile pentru schimb fără precedent de idei şi bunuri de-a lungul Asiei. China a căzut sub ocupaţia mongolă. Xixia, un stat tangut (tungus), a capitulat în anul 1211. Statul Jin al iurchenilor a fost cucerit puţin câte puţin de la 1215 la 1234. Teritoriul Song din Sichuan a căzut în 1252, dar cele mai multe din statele din sud au fost cucerite până în anul 1270.

Atunci, Kublai Han, un nepot al lui Genghis, a succedat drept conducător mongol în China. Kublai a mutat capitala mongolă de la Karakorum (in actuala Mongolie) într-un loc aproape de Beijing. Teritoriile mongole se întindeau din estul Europei până în peninsula Coreea şi din Siberia până la subcontinentul indian, dar imperiul a fost împărţit în patru hanate (state) separate care adesea erau în război unul cu altul. Despre invaziile strămoşilor mongolilor în Europa voi scrie în altă lucrare.

Dinastia mongolă în China, denumită Yuan, a rămas o dinastie fundamental străină. Cei ce nu erau chinezi, inclusiv perşii, uigurii şi ruşii, erau numiţi în posturi de conducere, iar mongolii şi-au păstrat identitatea de războinici. Comunicaţiile est-vest s-au

23


îmbunătăţit considerabil. Mongolii sprijineau comerţul exterior şi învăţătorii religioşi străini erau bineveniţi. Misionarii şi comercianţii călătoreau încolo şi încoace între China şi zonele de la vest, aducând în China idei noi, alimente şi medicamente.

Cel mai cunoscut dintre străinii ce au ajuns în China în această perioadă a fost negustorul veneţian Marco Polo, ale cărui relatări din călătorii descriu lumea şi splendoarea oraşelor chineze. Străinii găseau noi oportunităţi în funcţii de conducere în China, dar chinezii instruiţi de cele mai multe ori nu găseau funcţii politice sub Yuan şi trebuia să găsească alte căi de a-şi câştiga existenţa. Unii chinezi şcoliţi scriau cântece şi librete pentru scenă şi, ca rezultat, dramaturgia a luat un avânt considerabil în timpul dinastiei Yuan.

Cele mai multe din progresele economice ale dinastiei Song au slăbit sau au dispărut sub dinastia Yuan. Ţăranii chinezi suportau impozite mari şi confiscarea pământului. Anii 1330 şi 1340 au fost marcaţi în China de nord de scăderea recoltei şi foamete şi de inundaţii mari ale fluviului Huang He. Chinezi refugiaţi au apărut în aproape fiecare provincie şi în anii 1350 diferiţi lideri rebeli s-au unit.

Unul din aceşti lideri, Zhu Yuanzhang, a obţinut succese, extinzându-şi puterea în 1360 în afara văii fluviului Yangtze. În anul 1368, când comandanţii mongoli erau paralizaţi de rivalităţi interne, Zhu a mărşăluit spre nord şi a stabilit capitala Yuan lângă Beijing. Perioada dinastiei Yuan a luat sfârşit în China, dar mongolii au continuat să facă raiduri în această ţară, de la baza lor din Mongolia.

Dinastia Ming (1368-1644)

În anul 1368, Zhu Yuanzhang a proclamat dinastia Ming şi a stabilit capitala la Nanjing, pe Yangtze. Zhu a fost primul om ce nu era de viţă nobilă care devine împărat în decursul a 1500 de ani. Cunoscut ca împăratul Hongwu, s-a dovedit unul din cei mai despotici conducători ai Chinei.

În primul rând a creat un secretariat, condus de un consilier şef (un fel de Miky Şpagă?), a dominat afacerile administrative ale guvernului central. În anul 1380, Hongwu a desfinţat totuşi toate posturile executive din secretariat, deoarece suspecta de trădare o parte a consilierilor şefi. Hongwu a devenit singurul coordonator al guvernului central. În afara domniei sale de 30 de ani, Hongwu a umilit, a demis şi chiar a executat cu cruzime funcţionarii pe care îi considera suspecţi.

24


China în timpul dinastiei Yuan

După moartea lui Hongwu în anul 1398, i-a succedat ca împărat un nepot. În anul 1402, Zhu Di, fiul lui Hongwu şi unchiul noului împărat, a uzurpat tronul. Cunoscut ca împăratul Yongle, a urmat o politică agresivă şi expansionistă. a condus cinci campanii împotriva mongolilor în nord şi a cucerit teritorii de la aceştia.

Pentru a supraveghea mai îndeaproape noile sale teritorii, a mutat capitala la nord, de la Nanjing, la Beijing, unde a construit un complex interesant de palate, cunoscut ca Oraşul interzis (dar nu pentru mine, că l-am vizitat!). A reacţionat la turburările din teritoriul actualului Vietnam, prin trimiterea în zonă a unei forţe expediţionare.

În primele decenii ale celui de al XXV-lea secol, mările Asiei erau dominate de vasele uriaşe ale amiralului chinez Zheng He (1371-1435) - fiecare dintre ele fiind de până la cinci ori mai mare decât o caravelă europeană obişnuită. Zheng, un eunuc de curte devenit diplomat, a condus, intre 1404 si 1433, şapte expediţii navale pentru împaratul Yongle. Sarcina lui Zheng era de a extinde până peste mări influenţa politică a Chinei. În prima sa misiune a plecat cu 62 de vase şi 27 000 de oameni, iar celelalte şase s-au păstrat la aceeaşi scară impresionantă, rămânând în istorie ca aventura navală cea mai fantastică de până acum. Călătoriile sale l-au purtat pe coasta estică a Africii, la Mecca şi în India. Ca mărturie a isprăvilor sale nemaivăzute, Zheng a adus in China suveniruri dintre cele mai exotice: o data, chiar şi o girafă africană.

În cele şapte expediţii, amiralul Zheng strânge birurile în Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian şi Golful Persic. Într-una din primele călătorii, Zheng a intervenit în războiul civil din Java şi a instalat acolo un nou rege, l-a capturat pe regele ostil din Sinhala (acum Sri Lanka) şi îl ia în China ca prizonier. Prietenul meu de peste ocean, xankeul comandor Bill, avea să îmi povestească despre modelul său din marina militară. Tot el avea să îmi mărturisească faptul că în istoria militară nordamericană nu sunt

25


consemnate decât victoriile, din acest motiv fiind sumar descrise operaţiile militare aeriene asupra României din 1944, din al doilea război mondial!

După Yongle, care a murit în anul 1424, cei mai mulţi împăraţi Ming erau slabi. În secolul XVI problemele Chinei cu străinii s-au extins. Piraţii japonezi atacau ţărmul de sud şi de est, iar mongolii făceau în mod obişnuit raiduri peste frontiera de nord, în ciuda prezenţei zidului de apărare, cunoscut astăzi ca Marele Zid, pe care dinastia Ming l-a construit pentru a ţine mongolii departe de China.

În interior, birocraţia Ming a fost cuprinsă de contradicţii partizane. Împăraţii îşi abandonau din ce în ce mai mult responsabilităţile pentru eunuci.

În anul 1592, când forţele japoneze conduse de Toyotomi Hideyoshi au invadat Coreea, dinastia Ming trimite armatele sale în sprijinul Coreei (ţară pe care aveam să o vizitez în 1989, peste nouă ani). Războiul de şapte ani a istovit dinastia Ming şi comorile imperiale s-au cam dus pe apa sâmbetei. Migrările sporadice ale ţăranilor au început în anul 1628 şi în curând au apărut răscoale sau rebeliuni în întreaga Chină de nord.

A fost instituită rapid pedeapsa cu moartea, în special după ce un grup de rebeli taie digurile lui Huang He în anul 1642 şi câteva sute de mii de oameni au murit în inundaţii şi a urmat foametea. Beijing a fost cucerit de rebelul Li Zicheng în anul 1644, la o zi după ce ultimul împărat Ming s-a sinucis.

China în timpul dinastiei Ming

Sistemul de tributuri şi sosirea europenilor

Primii împăraţi Ming s-au străduit să restabilească prestigiul Chinei în estul Asiei. Chiar din timpul dinastiei Han, chinezii l-au văzut pe împăratul lor ca dumnezeul fiecăruia, iar pe conducătorii triburilor, regiunilor şi statelor de alte etnii ca vasalii săi. Conducătorii de alte etnii erau consideraţi onorabili, dar trebuia ca aceştia să respecte calendarul ritual chinez, să accepte primirea nominală ca membri în corpul nobilimii sau în cel militar chinez şi să trimită periodic delegaţii cu tributuri în capitala Chinei.

26


Toţi trimişii străini primeau daruri de valoare corespunzătoare tributului adus împăratului şi li se permitea să cumpere şi să vândă bunuri în pieţele oficiale. În acest mod, monedele de cupru, mătasea, ceaiul şi porţelanul plecau departe de China, iar caii, mirodeniile şi alte bunuri ajungeau în China.

În compensaţie (unii ar zice barter), tributurile şi activiăţile comerciale combinate erau foarte avantajoase străinilor atât de mult, încât China a limitat numărul de bagaje şi dimensiunile acestora pentru delegaţii străini şi prevedeau intervale mari între delegări. O astfel de lege se dăduse cu două zile înainte de sosirea delegeţiei române, dar care prevedea să nu se mai dea cadouri străinilor. Aşa că istoria se cam repetă.

Pentru a păstra monopolul guvernului în contactele cu străinii şi "a apăra" poporul chinez de a fi contaminat de vămile străine pe care dinastia Ming le considera barbare, conducătorii au interzis chinezilor să călătorească în străinătate şi să aibă relaţii cu străinii. Aceste interdicţii erau nepopulare şi greu de menţinut şi cam din mijlocul secolului XV chinezii au colaborat foarte mult cu comercianţii străini. În ultima parte a perioadei Ming, mii de chinezi s-au stabilit în diferite locuri în Asia de sud-est şi Japonia pentru a conduce activităţi comerciale. După 1989, muolţi aveau să ajungă şi în România!

Politica Ming privind comerţul exterior a atras atenţia europenilor, care au apărut pentru prima dată în China în anul 1514. Portughezii au venit în sudul Indiei şi în oraşul port Malacca (acum Melaka) din Peninsula Malay, unde au învăţat despre profiturile pe care le-ar putea avea în comerţul între China şi Asia de sud-est. Conducătorii Ming îi considerau pe portughezi hoţi şi piraţi şi nu îi doreau în China. În anul 1557, totuşi, portughezii au luat controlul zonei Macau (Macao), o mică zonă comercială pe ţărmul Chinei. Curând şi spaniolii făceau comerţ ilegal de-a lungul ţărmului.

Câţiva reprezentanţi ai companiei olandeze din estul Indiei, după încercarea nereuşită de a cuceri Macau de la portughezi, au cucerit în 1624 controlul ţărmului insulei Taiwan (Taivan) şi au început dezvoltarea contactelor comerciale pe continent, în provinciile Fujian şi Zhejiang. În anul 1637, o escadră de cinci nave britanice s-a îndreptat spre Canton şi şi-a lăsat acolo încărcătura.

Misionarii creştini îi urmau pe comercianţi. Iezuiţii îşi arătau respectul pentru cultura chineză şi au înlăturat proasta reputaţie a străinilor pentru nerespectarea legilor chineze. Unul dintre cei mai eminenţi misionari iezuiţi a fost Matteo Ricci, care a acumulat cunoştinţe substanţiale de limbă chineză şi din învăţăturile confucianiste.

În ultima parte a dinastiei Ming, iezuiţii au stabilit comunităţi în multe oraşe din China centrală şi de sud şi au construit o biserică în Beijing sub patronaj imperial. Iezuiţii au servit chiar ca astronomi ai curţii dinastiei Ming. Unii funcţionari şi membri ai curţii au devenit iezuiţi convertiţi sau simpatizanţi, iar cărţile europene pe teme stiinţifice şi teologice creştine erau publicate în limba chineză. Nu pot să nu mă gândesc că în anul 1980 eu aveam să măsor la un observator astronomic militar, împreună cu specialiştii chinezi şi de alte naţionalităţi, distanţa Pământ - Lună, după montarea reflectoarelor laser pe satelitul natural, iar după 1990, comercianţii chinezi se stabileau în România. Vor aduce oare cu ei şi o religie? Doar câţiva au navigat pe lac, dar în geamantane.

Tendinţe intelectuale în perioada Ming

27


Puterea statului a avut un impact mare asupra vieţii intelectuale. Prin sistemul de examinare pentru funcţionarii publici (fără pile?), guvernul a controlat conţinutul învăţământului, forţând candidaţii să studieze interpretările lui Zhu Xi, care s-a declarat ortodox, asupra clasicilor confucianismului. Cu toate acestea, în a doua jumătate a perioadei Ming, gânditorii independenţi au dus gândirea chineză în multe direcţii noi. Important a fost Wang Yangming, un învăţător care a respins accentul lui Zhu Xi pe studiul principiilor externe şi a pledat cu străduinţă pentru înţelepciune prin cultivarea calităţilor înnăscute ale omului.

Dinastia Manchu Qing (1644-1911)

Cu toate că dinastia Ming a fost răsturnată prin răscoale ţărăneşti, dinastia următoare pentru conducerea Chinei a fost fondată nu de către un conducător militar sau un lider al răsculaţilor, ci de către conducătorii federaţiei Manchus a triburilor iurchene.

Către sfârşitul perioadei Ming, iurchenii, altădată un popor nomad, au creat instituţii politice şi militare, necesare pentru conducerea populaţiei sedentare de fermieri. În anul 1630, conducătorul iurchen Abahai a redenumit poporul său Manchus (manciurian) şi a proclamat o nouă dinastie, Qing. În anul 1644, când rebelii chinezi au ajuns în Beijing, cele mai bune trupe Ming erau răspândite pe traseul Marelui Zid, apărând ţara împotriva invaziei manciuriene. Comandantul trupelor Ming a acceptat ajutorul manciurian pentru a scoate rebelii din capitală. Odată acest fapt realizat, manciurienii au refuzat să părăsească oraşul Beijing, pe care l-au proclamat capitala dinastiei Qing şi apoi au cucerit şi restul Chinei.

Ca şi mongolii, manciurienii erau cuceritori străini. Totuşi dinastia Qing nu a reprezentat o rupere bruscă de tradiţiile chineze, aşa cum a făcut dinastia Yuan. Manciurienii au încercat să menţină identitatea şi traditţiile, desfiinţând doar vămile şi instituţiile chineze (cu o excepţie importantă, aceea că au obligat bărbaţii chinezi să adopte stilul manciurian de port al părului, ras deasupra frunţii şi cu coadă împletită spre ceafă). La sfârşitul secolului XVII, dinastia Qing a eliminat forţele de opoziţie Ming şi a reprimat o răscoală în sud condusă de generali chinezi.

Cu toate că intelectualii chinezi care au servit dinastia Ming refuzau adesea să servească pe manciurieni, dinastia Qing s-a străduit să recruteze pentru guvern învăţăcei respectaţi. Împăratul Kangxi din dinastia Qing, care a venit la putere în anul 1661, a fost intrigat de ştiinţa şi tehnologia Europei şi iniţial i-a păstrat pe iezuiţii care au servit ca astronomi sub dinastia Ming. Dar apoi Kangxi s-a declarat împotriva iezuiţilor după ce papa de la Roma a declarat că iezuiţii au procedat greşit că nu i-a lămurit pe chinezi să se convertească, ci i-a lăsat să continue practicarea riturilor ancestrale.

28


China pe timpul dinastiei Manchu Qing

Conducătorii manciurieni ai Chinei şi-au bazat organizarea politică pe organizarea Ming, dar au păstrat controlul central. Un nou organ central, Marele Consiliu, conducea afacerile militare şi politice ale statului, sub directa supraveghere a împăratului. Birourile centrale din capitală aveau câte doi şefi, un chinez şi un manciurian. Generalii guvernatori manciurieni supervizau guvernatorii chinezi ai provinciilor.

Prosperitatea, creşterea populaţiei şi expansiunea teritorială Qing

În mijlocul secolului XVIII, în timpul domniei de 60 de ani a împăratului Qianlong, dinastia Qing a atins vârful puterii. A impus ordinea administrativă, care a condus la pace socială şi prosperitate fără precedent. Învăţământul şi artele radiţionale au înflorit şi chiar în zonele rurale şcolile erau ca şi cele din oraşe şi o mare parte a populaţiei era alfabetizată. Populaţia a crescut rapid sub Qing şi la sfârşitul secolului XVIII ajunsese la 300 de milioane. Frontierele s-au extins. Manciuria, Mongolia, Xinjiang, Tibet şi Taiwan erau toate sub controlul dinastiei, astfel ăncât imperiul Qing era mai mare ca cel al dinastiilor Han sau Tang.

Pentru prima oară în 2000 de ani, stepa de nord nu a fost o ameninţare serioasă pentru apărarea Chinei. Erau menţinute legături prin plata tributului cu ţările vecine, care erau puternice, în special cu Burma (acum Myanmar), Ryukyu (acum parte a Japoniei), Coreea şi Vietnamul de nord. În secolul XIX, dinastia Qing s-a confruntat cu problemele legate de creşterea populaţiei. Prin 1850 populaţia depăşise 400 de milioane şi, cu toate că pământul putea fi exploatat profitabil folosind metode traditionale, a rămas în mare parte necultivat. Poporul trăia din ce în ce mai mult în sărăcie, incapabil să obţină recolte, fiind inundaţii sau secetă.

Dinastia Qing a fost nepregătită pentru consecinţele creşterii populaţiei. Mărimea guvernului a rămas constantă în toată perioada Qing (cum? Fără miniştri delegaţi?), ceea ce însemna că la sfârşitul dinastiei, serviciile guvernamentale şi controlul trebuia să acopere o populaţie de două sau trei ori mai mare decât la începutul său. La nivel local, cei sănătoşi şi instruiţi îşi asumau o autoritate mai mare, în special bărbaţii care au promovat examenele de funcţionari publici de nivel inferior.

29


Ameninţări externe

În ultima parte a secolului XVIII, manciurienii au acceptat fără să vrea relaţii comerciale cu Marea Britanie şi cu alte ţări vesteuropene. Comerţul a fost limitat la portul Guangzhou şi negustorilor străini li se cerea să conducă comerţul printr-un număr limitat de negustori chinezi. Iniţial, balanţa comercială a fost în favoarea Chinei, deoarece Marea Britanie şi alte ţări plăteau pentru cantităţile mari de ceai nu cu bunuri, ci cu bani de argint.

Britanicii intenţionau să lărgească comerţul peste limitele restrictive impuse la Guangzhou. Ei doreau să stabilească şi relaţii diplomatice cu curtea Qing, similare celor ce existau între statele suverane din vestul Europei.

În anul 1790, Marea Britanie trimite o delegaţie în China, condusă de lordul George Macartney, care a adus împăratului mostre de bunuri britanice. Împăratul Qianlong nu a fost impresionat de aceste bunuri şi nu a făcut concesii majore. La rândul lor, britanicii au observat că soldaţii chinezi mai foloseau încă armament tradiţional vechi şi şi-au dat seama de vulnerabilitatea militară a Chinei.

Pentru a inversa balanţa comercială, în anul 1780 negustorii britanici au introdus în China opiu indian. Viciul s-a răspândit şi în anul 1800 piaţa opiumului s-a dezvoltat enorm, schimbând balanţa comercială în favoarea Marii Britanii. Comerţul cu opiu a fost ilegal în China, dar negustorii britanici şi de altă naţie descărcau încărcăturile lângă ţărm, vânzându-le contrabandiştilor chinezi.

În 1830, s-a acutizat ameninţarea cu opiu pentru China. Mulţi funcţionari Qing, tentaţi de profituri, au devenit corupţi făcând comerţ cu opiu. La noi acest comerţ avea să prolifereze după 1989, intrând în cadrul “libertăţilor prost înţelese”, un pericol mare, mai ales pentru tineri. Că o reprezentantă a tinerilor a şi propus liceralizarea distribuirii drogurilor “uşoare”, asta e o altă problemă, fata luxtenistă ajungând prin diverse manevre ale curţii cotroceniste a dinastiei piratereşti, europarlamentar. Complicată e istoria asta!

În anul 1839, curtea Qing îl trimite pe Lin Zexu în oraşul Guangzhou pentru a pune capăt comerţului ilegal. Lin i-a pedepsit aspru pe chinezii care cumpărau opiu şi a aplicat presiuni severe comunităţii comerciale britanice din Guangzhou, închizând magazinele ce vindeau opiu şi cerând asigurări că britanicii nu vor mai aduce drogul în apele chineze. Ca răspuns, britanicii trimit o forţă expediţionară din India, cu 42 de nave militare şi distrug porturile Ningbo şi Tianjin (războaiele opiului). Dinastia Qing a negociat cu Marea Britanie, dar prima înţelegere a fost nesatisfăcătoare pentru ambele părţi şi britanicii trimit o a doua forţă expediţionară mai mare.

Prin tratatul de la Nanjing (Nanking), încheiat în anul 1842, China a cedat Marii Britanii insula Hong Kong, de lângă Guangzhou şi a deschis pentru comerţul exterior cinci porturi - Guangzhou, Xiamen, Fuzhou, Ningbo şi Shanghai şi reşedinţa pentru negustorii britanici. Cunoscute ca porturile tratatului, aceste oraşe conţineau zone mari denumite concesiuni pentru puterile străine. Prin clauza sa de extrateritorialitate, tratatul stipula că persoanele britanice erau supuse în China numai legilor britanice, chiar în disputele cu chinezi. Tratatul avea şi clauza naţiunii celei mai favorizate, ceea ce însemna că oricând o naţiune obţinea un nou privilegiu din partea Chinei, acel privilegiu era valabil automat şi pentru Marea Britanie. Şi la noi există o prevedere, în tratatele cu

30


yankeii, ca personalul lor militar şi diplomatic să fie “judecat” după jurisdicţia nordamericană. Cazul Teo Peter a făcut să curgă multă cerneală tipografică!

China considera tratatul de la Nanjing ca o concesie neplăcută, dar necesară, dictată de legi barbare. Pentru a obţine mai multe privilegii comerciale, Marea Britanie, ajutată de Franţa, a reluat ostilităţile împotriva Chinei şi în timpul celui de al doilea război al opiului (1856-1860) a făcut presiuni militare asupra capitalei regiunii Chinei de nord.

În anul 1857, China a fost forţată de Marea Britanie şi Franţa să semneze tratatul de la Tianjin, care lărgea avantajele ţărilor vesteuropene în ţară. Dar guvernul Qing a refuzat să ratifice tratatul şi ostilităţile au fost reluate. O forţă expediţionară aliată britanico-franceză a pătruns în Beijing, unde a incendiat palatul de vară al dinastiei Qing, ca represalii pentru tratamentul aplicat prizonierilor vesteuropeni de către chinezi. Cu capitala ocupată de străini, dinastia Qing a ratificat tratatul în anul 1860.

Alte ţări, ca Rusia, Japonia şi Statele Unite ale Americii, au cerut imediat tratate similare cu China. Slabă din punct de vedere militar, dinastia Qing a fost de acord cu aceste tratate, care micşorau suveranitatea Chinei. În China, tratatele au devenit cunoscute ca tratate inegale, nedrepte. În deceniul de după 1860, existau 14 porturi sub incidenţa unor asemenea tratate. Deoarece străinii au cerut dreptul de a-şi impune propria lor legislaţie în locul legislaţiei chineze, concesiunile, în special cele din Shanghai, deveneau oraşe internaţionale. Străinii vindeau în China bunuri manufacturiere importate care concurau produsele chineze, dar tratatele instituiau interzicerea fixării de taxe de către China pentru a-şi proteja industria.

Începând cu anul 1875, puterile vesteuropene şi Japonia au început să demonteze sistemul chinez al statului bazat pe impozite. Japonia a rupt Ryukyu de China în 1870, între 1880 şi 1890 Franţa subjugă complet Vietnamul, iar Marea Britanie anexează Burma. În anul 1860 Rusia ocupă provinciile maritime din nordul Manciuriei şi zonele de la nord de fluviul Amur. Japonezii fac eforturi de a scoate Coreea de sub dominaţia chineză, rezultate cu primul războiul chino-japonez din 1894 şi 1895. Victoria Japoniei a fost decisivă şi China a fost forţată să recunoască independenţa Coreei, să plătească o enormă datorie de război şi să cedeze Japoniei insula Taiwan şi Peninsula Liaodong din sudul Manciuriei.

Rusia, Franţa şi Germania au reacţionat imediat la cedarea peninsulei Liaodong, pe care o considerau că dă Japoniei posibilitatea sufocării economice a multor zone ale Chinei. Aceste ţări au intervenit, cerând Japoniei să redea Chinei peninsula Liaodong, mărindu-se în schimb datoria de război a Chinei. În schimbul intervenţiei lor, ţările europene cereau ele însele privilegii. Rusia a cerut şi a obţinut dreptul de a construi căi ferate în Manciuria, ca şi drepturi economice exclusive în afara acestei regiuni. Dinastia Qing a garantat şi alte drepturi exclusive Germaniei, pentru căi ferate şi exploatări de minereuri în provincia Shandong, Franţei în provincii de lângă frontiera de sud, Marii Britanii în provincii de pe fluviul Yangtze şi Japoniei în provincii de la ţărmul de est.

Rusia a pierdut războiul ruso-japonez din 1904 şi 1905 şi a cedat cele mai multe drepturi din sudul Manciuriei, care au fost transferate Japoniei. S.U.A., încercând să-şi păstreze drepturile sale comerciale în China fără a solicita teritorii, a iniţiat în 1899 şi 1900 politica uşilor deschise. Această politică, la care au aderat şi alte puteri străine, garanta poziţii egale ale puterilor străine privind comerţul cu China, ca şi păstrarea

31


integrităţii teritoriale a Chinei. Din cele de mai sus înţelegeţi ce iubiţi sunt străinii în această mare ţară şi de ce “comunismul” a avut şi are succes!

Pericole interne

Între 1850 şi 1860, dinastia Qing se confruntă cu pericole externe, tratatele mărilor, dar şi cu răscoale interne, mai ales cu răscoala începută de Hong Xiuquan la Taiping. Hong a fost un etnic Hakka din provincia Guandong din sudul Chinei, zona ce a suferit cele mai mari distrugeri de pe urma războaielor opiului şi după deschiderea de noi porturi.

În timpul unei boli, Hong a avut viziunea unui bătrân şi a unui bărbat de vârstă mijlocie, care i se adresau cu “frate mai tânăr” şi i-au spus să nimicească diavolii. Mai târziu Hong a citit despre creştinism şi a interpretat că viziunile sale înseamnă că el a fost fratele mai tânăr al lui Isus Cristos.

Hong a găsit în China de sud mulţi adepţi etnici hakka şi antimanciurieni şi i-a instruit să renunţe la opiu şi alcool şi să adere la un stil de viaţă strict moral. În anul 1851 Hong a proclamat regatul paradisului din Taiping şi în anul 1853 cei din Taiping s-au mutat spre nord şi şi-au stabilit capitala la Nanjing. În anul 1860 ei intraseră deja în valea Yangtze şi ameninţau oraşul Shanghai. În 1864, curtea Qing i-a înfrânt şi a ocupat oraşul Nanjing, dar numai după ce răscoala s-a întins în 16 provincii şi au murit în lupte 20 de milioane de oameni.

Multe alte răscoale au avut loc concomitent sau după Taiping. În anul 1860, conducătorii manciurieni, răvăşiţi de răscoalele interne şi hărţuiţi de puterile militare vesteuropene, ştiau că trebuia să ia măsuri drastice dacă voiau ca imperiul să supravieţuiască. Pentru a reprima răscoalele, ei s-au adresat funcţionarilor învăţăcei chinezi, care au adunat armatele din provincii. După ce răscoalele au fost reprimate, conducătorii Manchu s-au adresat aceloraşi funcţionari, în special lui Zeng Guofan, Li Hongzhang şi Zuo Zongtang, pentru a conduce eforturile de revitalizare a dinastiei şi de a reface dispozitivele militare în partea de vest.

Funcţionarii Qing au deschis arsenale şi şantiere navale, mine şi fabrici pentru dezvoltarea industrială. În plus, trimişi chinezi au plecat peste hotare pentru a învăţa protocoalele diplomatice ale ţărilor vestice. Aceste măsuri au dus la creşterea rezistenţei conservatorilor care considerau că folosirea practicilor vestice a fost complet greşită. Istoria avea să se repete mai târziu. Cu toate acestea, rezultatele au fost descurajatoare. În 1884 şi 1885, când China a fost atrasă într-un conflict cu Franţa asupra Vietnamului, armatei franceze i-a fost necesară doar o oră pentru a distruge navele de războai construite la şantierul naval Fuzhou.

Pătrunderea străinilor în China a provocat multe păreri printre chinezi. Liderii intelectuali şi înalţii funcţionari s-au împărţit în grupuri opuse de reformatori şi conservatori. Reformatorii erau pentru adoptarea ştiinţei şi tehnologiei militare ale ţărilor vestice care ar întări China, pe când conservatorii rezistau eforturilor de copiere a unor asemenea realizări şi tradiţii. Mica nobilime, convinsă că dinastia a fost inevitabil decăzută, a devenit demoralizată. Ţăranii şi locuitorii oraşelor au protestat împotriva pătrunderii străinilor şi schimbărilor pe care acest fenomen le-a cauzat. Mici grupuri de

32


revoluţionari îi blamau pe liderii Manchu şi provocau agitaţii pentru a răsturna dinastia manciurienilor.

În anul 1898 un grup de tineri reformatori, printre care erau Kang Youwei şi Liang Qichao, au obţinut accesul la tânărul împărat Guangxu, deschis la minte. În vara aceluiaşi an, împăratul şi Kang au instituit un program de reforme destinat să transforme China într-o monarhie constituţională şi să modernizeze economia şi sistemul de învăţământ. Programul clătina puterea discreţionară a împărătesei Dowager Cixi (mătuşa lui Guangxu şi fosta regentă) şi a clicii de funcţionari conservatori Manchu eare o aprobau. Aceştia au izolat împăratul şi cu ajutorul liderilor militari loiali au înfrânt mişcarea reformistă.

Frustrarea poporului chinez a atins punctul culminant la începutul secolului XX, cu revolta naţionalistă împotriva străinilor, cunoscută ca răscoala boxerilor.

Societatea xenofobă de “dreptate şi armonie” (Yihetuan), cunoscută de străini ca boxeri, declarându-se împotriva străinilor, în special a misionarilor creştini care le spuneau chinezilor că practicile şi credinţele lor erau rele şi înapoiate. În anul 1898 boxerii s-au unit în provincia săracă Shandong din nordvest. Deoarece au distrus proprietăţile misionarilor străini şi chinezilor convertiţi, boxerii au atras din ce în ce mai mulţi adepţi de la periferia societăţii.

În iunie 1900 au început să apară grupuri mici de boxeri în Beijing şi Tianjin. Puterile străine au protestat şi s-au pregătit de război. Împărăteasa s-a speriat la primul semn de revoltă, dar apoi a hotărât să sprijine răsculaţii. Când un mic contingent de trupe străine a încercat să-şi apere interesele lor şi ale cetăţenilor din Beijing, Cixi a ordonat un atac asupra străinilor şi a început o răscoală generală. După ce boxerii şi-au stabilit sediul pe concesiunile străine din Beijing, o forţă multinaţională de trupe străine cu 20.000 de oameni a intrat în China pentru a elibera sediul cucerit de boxeri. În negocierile ce au urmat, China trebuia să accepte o datorie de 450 de milioane uncii de argint, de peste două ori venitul anual al guvernului, care să fie plătită în 40 de ani, ca daune de interes.

În anul 1902 curtea Manchu a adoptat în final un program de reforme şi a făcut planuri pentru a crea un guvern constitutional limitat. Mulţi chinezi credeau că reformele sunt prea puţine şi prea târzii.

În anul 1894, revoluţionarul antidinastic Sun Yat-sen a început organizarea de grupuri destinate răsturnării dinastiei manciurienilor şi instituirii unui guvern republican. Sun călătorise în străinătate pentru a căuta sprijin de la chinezii de peste mări. În anul 1905 el şi-a unit forţele cu studenţii chinezi revoluţionari ce studiau în Japonia pentru a forma T’ung-meng Hui (Tongmeng Hui sau Chinezi pentru “Alianţa Revoluţionară”), care a finanţat numeroase încercări de migrare în China.

În octombrie 1911, unul din membrii alianţei a provocat în final colapsul sistemului imperial al Chinei. A explodat accidental o bombă în comandamentul grupului militar din Wuchang şi au fost pedepsiţi ofiţeri ai armatei Qing, ceea ce demonstra că legăturile acestora cu revoluţionarii ar putea fi date în vileag. Forţele militare din provincii au început să-şi declare independenţa faţă de dinastia Qing şi la sfârşitul anului, cele mai multe din provinciile din China de sud şi centrală s-au aliat cu răsculaţii şi au trimis representanţi în noul guvern. În decembrie, delegaţii l-au ales pe Sun Yat-sen ca preşedinte provizoriu al unui guvern republican.

Dinastia Manchus a trimis spre cartierul general al republicanilor pe Yuan Shikai, dar acesta a aplicat doar o presiune militară limitată. Yuan a negociat ultimativ cu

33


conducătorul răsculaţilor poziţia sa de viitor preşedinte al noului guvern republican, în schimbul abdicării ultimului împărat Qing. Revoluţionarii au fost de acord, deoarece Yuan era perceput ca o figură puternică, în stare să se opună unei agresiuni străine. În februarie 1912, o adunare a revoluţionarilor în Nanjing l-a ales pe Yuan primul preşedinte al Republicii China şi lunga istorie a monarhiei chineze s-a încheiat.

China modernăRepublica China

Pentru o mare parte din perioada 1912 - 1949, China a fost republică doar cu numele. La început, cu toate că guvernul a adoptat o constituţie, Yuan deţinea cele mai multe din prerogativele puterii. În 1913 partidul Kuomintang (KMT, gomindan sau partidul naţional), printr-o nouă politică, împreună cu T’ung-meng Hui şi alte grupuri revoluţionare, a încercat să limiteze puterea lui Yuan prin tactici parlamentare. Yuan a demis parlamentul, a scos în afara legii partidul naţional şi a condus prin legăturile sale personale cu liderii provinciali militari. În anul 1915 Yuan a anunţat planuri de restaurare a monarhiei şi de instalare a lui însuşi ca împărat, dar prin opoziţia poporului a fost forţat să-şi abandoneze planurile.

Această perioadă de confuzie politică a fost şi una de intensă activitate intelectuală în China. Actualele universităţi, create în ultimii ani ai dinastiei Qing, au început să pregătească un nou tip de intelectuali chinezi, care au fost adânc conştientizaţi de situaţia Chinei şi atraşi de ideile (ţărilor) vestice, începând cu ştiinţa şi democraţia, până la comunism şi anarhism. Mii de tineri mergeau să studieze în străinătate - în Japonia, Europa şi America de Nord. Noul ziar Tinerii este editat începând cu 1915, denumire bazată pe faptul că tineretul este cel ce trebuie să salveze naţiunea.

Scriitorii au adoptat formele vestice de poezie şi ficţiune şi au început scrierea în limbaj modern şi nu în limbaj clasic, propriu persoanelor instruite. Au circulat larg periodice scoase în afara ţării, în acest nou limbaj şi cu idei noi, pentru a educa poporul.

Una din problemele cele mai dificile promovate a fost cea a drepturilor femeilor. Unele practici tradiţionale ca aranjamentul căsătoriilor, concubinajul şi legarea picioarelor fetelor pentru a preveni creşterea normală (picioarele subţiri erau considerate că accentuează frumuseţea femeilor) erau ridiculizate ca învechite şi femeile tinere erau încurajate să se înscrie în multele şcoli noi pentru femei.

Între 1914 şi 1918 China s-a bucurat de un respiro privind presiunea ţărilor vestice, care erau prea ocupate cu primul război mondial. Industria chineză s-a dezvoltat şi câteva oraşe, în special Shanghai, Canton, Tianjin şi Hankou (acum parte a conurbaţiei Wuhan), au devenit centre industriale. Dar preocuparea puterilor europene cu războiul de acasă a dat Japoniei ocazia de a încerca şi a câştiga o poziţie de supremaţie în China. Nu pot să nu îmi amintesc faptul că în 1989, în Fenian (Coreea de Nord) aveam să constat cp majoritatea bunurilor de folosinţă îndelungată erau de producţie japoneză.

În anul 1915 Japonia a prezentat Chinei documentul cu "cele 21 de revendicări", în termenii căruia China ar fi fost redusă la un virtual protectorat japonez. Guvernul lui Yuan Shikai a întocmit o versiune modificată a cererilor, fiind de acord, printre alte concesiuni, cu transferul către Japonia a holdingurilor germane din Shandong.

34


După moartea lui Yuan în 1916, guvernul central din Beijing a pierdut cele mai multe din puterile sale şi pentru deceniul următor puterea s-a împărţit între şefi militari şi grupuri de şefi militari. În anul 1917 China a intrat în primul război mondial, de partea aliaţilor (Marea Britanie, Franţa, S.U.A. etc.), pentru a câştiga un loc la masa tratativelor, sperând la o nouă şansă de a opri ambiţiile Japoniei. China se aştepta ca S.U.A., cu politica uşilor deschise şi principiul de autodeterminare a tuturor popoarelor, îi va oferi sprijinul. Totuşi, ca parte a procesului de negociere a păcii, la conferinţa de la Versailles (în Franţa), preşedintele S.U.A. Woodrow Wilson nu a sprijinit China privind holdingurile din Shandong. Indignată, delegaţia chineză a refuzat să semneze tratatul.

Populaţia tânără din China, care privea către ţările vestice pentru idealuri politice, era nemulţumită de hotărârile de la Versailles. Când ştirile privind conferinţa de pace au ajuns în China, peste 3000 de studenţi din universităţile din Beijing s-au adunat în oraş pe 4 mai 1919, pentru a protesta. Guvernatorul Beijingului a atacat demonstranţii şi i-a arestat pe liderii studenţilor, dar aceste acţiuni au dus la valuri de proteste în ţară în sprijinul studenţilor din Beijing şi cauzei acestora.

Mişcările revoluţionare naţionalistă şi comunistă

După ce Yuan a scos în afara legii parlamentare partidul naţional în anul 1913, Sun Yat-sen a acţionat pentru crearea unei mişcări revoluţionare, stabilind o bază în Guangzhou. Ideile antiimperialiste ale lui Sun au devenit mai accentuate în această perioadă. În cuvântări şi lucrări el susţinea că China nu ar putea fi puternică, până ce ea însăşi este imperialistă şi nu e reconstituită ca naţiune a poporului chinez. Şi alte forme ale revoluţei au câştigat aderenţi.

Marxismul a câştigat adepţi printre intelectualii din oraşe şi muncitorii din fabrici, mai ales după succesul comuniştilor în revoluţia rusă din 1917. În 1921 a fost creat în Shanghai Partidul Comunist Chinez (PCC, ca şi la noi, PCR!). În perioada dictaturii militare, după moartea lui Yuan Shikai, cele mai multe puteri vestice erau interesate de ce conducător militar are controlul asupra Beijingului şi i-au ignorat pe revoluţionari. În schimb, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), prin Comintern (o organizaţie comunistă internaţională), s-a oferit să-i ajute pe revoluţiarii chinezi. Crezând că gomindanul are cele mai bune şanse de succesiune, Cominternul a instruit membrii PCC să se alieze cu partidul lui Sun Yat-sen. În anul 1923 Sun a fost de acord cu acceptarea consilierii sovietice în reorganizarea partidului şi armatei şi cu admiterea comuniştilor în acelaşi front unic cu gomindanul.

În ciuda morţii lui Sun în 1925, gomindanul întinerit a lansat în 1926 o expediţie în nord, de la baza sa din Guangzhou. Expediţia, o încercare de a scăpa China de dictatură militară şi de a o reunifica sub preceptele partidului naţional, a fost condusă de tânărul general Chiang Kai-shek, care a fost şcolit în Japonia şi la Moscova şi era şeful academiei militare a gomindanului. Comuniştii sprijineau înaintarea armatei lui Chiang Kai-shek prin organizarea ţăranilor şi muncitorilor în lungul traseului urmat. Alianţa între cele două grupuri a fost totuşi fragilă, deoarece gomindanul se baza pe proprietate, respectiv pe intelectuali şi pe proprietarii de pământ, pe când comuniştii propovăduiau redistribuirea proprietăţii. În anul 1927, deoarece armata gomindanului se apropia de Shanghai, Chiang a ordonat membrilor lumii interlope din oraş, să-i omoare pe

35


sindicaliştii şi comuniştii din Shanghai, periculoşi de a deveni prea puternici. Alianţa s-a rupt şi gomindanul a început o baie de sânge a comuniştilor.

Din 1927 până în 1937 ţara a fost condusă de la Nanjing de către gomindan sub Chiang,. Deviza lui Chiang a fost construirea unui stat modern şi a unei armate puternice, folosind în guvernul său mulţi funcţionari instruiţi în ţările vestice, fiind obţinute progrese în modernizarea băncilor, finanţe şi sistemele de impozitare, ca şi în facilităţile de transporturi şi comunicaţii.

Totuşi China a rămas fragmentată. Pe când în oraşe s-a dezvoltat o mică elită şi o forţă industrială, pe model vestic, marea majoritate a poporului, ţărănimea, era săracă. Economia rurală suferea datorită creşterii continue a populaţiei şi datorită colapsului industriei locale, ca producţia de mătase şi bunbac, datorită concurenţei străine. Prioritatea cea mai înaltă a lui Chiang nu a fost îmbunătăţirea vieţii ţărănimii, ci câştigarea unui control militar deplin în ţară. Multe regiuni au rămas sub dictatură militară, unele zone erau controlate de comunişti, iar japonezii controlau zone în nordul şi nordestul Chinei.

Comuniştii chinezi acţionau în ilegalitate după 1927 şi au organizat zonele controlate de comunişti. Cele mai multe grupuri s-au stabilit cu succes în ţară si lângă frontieră, între provinciile Jiangxi şi Fujian, într-o zonă pe care ei au denumit-o Sovietul (din) Jiangxi. De acolo, grupurile mobilizau ţăranii şi au format o armată.

Unul din lideri a fost Mao Zedong. Mao se trăgea dintr-o familie de ţărani din Hunan, dar a fost instruit prin noul sistem şcolar. După absolvirea colegiului de învăţători din Hunan, s-a dus la Beijing, unde a devenit membru al unor grupuri marxiste “de discuţii”.

În deceniul 1920 - 1930, când cei mai mulţi din primii membri ai PCC erau preocupaţi de organizarea muncitorilor în oraşe, Mao lucra la ţară, găsind metode de mobilizare a ţăranilor. În anul 2001, când pe 26 decembrie aveau să se sărbătorească 108 ani de la naşterea sa, în oraşul Guanghzou avea să se realizeze în cinstea sa cea mai mare insignă din lume, cu un diametru de 1,4 m şi o greutate de peste 100 de kilograme!

Armata lui Chiang a încercat patru campanii de distrugere a bazei din Jiangxi, dar toate au fost nepotrivite cu tactica comuniştilor privind războiul de gherilă (denumire dată războiului de partizani din Spania şi America Latină, „guerilla”).

În a cincea campanie din octombrie 1934, naţionaliştii au încercuit baza. Mulţi comunişti erau în afara încercuirii şi au început ceea ce a devenit cunoscut ca Marele Marş. Pentru un an, comuniştii s-au refăcut, cei mai mulţi luptând continuu împotriva forţelor naţionaliste şi suferind pierderi mari. Cei 80.000 de supravieţuitori încercau să găsească o zonă unde puteau să-şi stabilească o nouă bază şi au mărşăluit peste 9.000 km, traversând China de la sud la sudvest, cu întoarcere apoi spre nord pentru a ajunge în provincia Shaanxi. Acest succes de voinţă faţă de obstacole incredibile a fost o victorie morală pentru comunişti. Pentru deceniul următor PCC şi-a făcut o bază la Yan’an, un oraş în centrul provinciei Shaanxi.

În perioada descrisă mai sus, exista o mare ameninţare din partea Japoniei. În anul 1922 Japonia a fost de acord să restituie Chinei fostele holdinguri germane din Shandong, dar a continuat să-şi extindă dominaţia în Manciuria. În anul 1931, în urma sabotajelor chinezilor, japonezii se pregăteau pentru un an de extindere a controlului militar asupra întregii Manciurii. Chiang Kai-shek ştia că armata sa nu era atât de mare pentru a înfrunta Japonia şi a ordonat armatei gomindaniste să cedeze fără luptă.

36


În anul 1932 Japonia a creat un stat marionetă în Manciuria, Manchukuo şi l-a numit ca şef al acestui stat pe Henry Pu Yi, ultimul împărat al dinastiei Qing,. În anul 1933, partea de est a Mongoliei interioare a fost incorporată în Manchukuo.

Pe măsură ce agresiunea japoneză s-a intensificat, în China a apărut o presiune populară de a pune capăt luptelor interne şi de unire a eforturilor împotriva Japoniei. Totuşi Chiang a rezistat alierii cu comuniştii până în anul 1936, când a fost răpit de unul din generalii săi. În timpul captivităţii sale la Xi'an (Sian) în provincia Shaanxi, Chiang a fost vizitat de lideri comunişti, care urgentau crearea unui front împotriva Japoniei. După eliberarea sa, Chiang şi-a temperat poziţia anticomunistă şi în 1937 gomindanul şi PCC au format un front unit împotriva Japoniei.

Al doilea război chino-japonez şi al doilea război mondial

În iulie 1937 japonezii au încercat încă o dată să-şi extindă teritoriile în China. Chiang a rezistat şi Japonia a lansat o ofensivă la scară mare. Trebuia ca forţele lui Chiang să abandoneze Beijing şi Tianjin, dar au staţionat trei luni în afara oraşului Shanghai înaintea retragerii din Nanjing.

Când japonezii au capturat Nanjing în decembrie, în timp de şapte săptămâni au masacrat peste 100.000 de civili şi soldaţi fugiţi, au răpit cel puţin 20.000 de femei şi au lăsat oraşul devastat. În anul 1938 Japonia a instituit controlul asupra celei mai mari părţi din nordestul Chinei, văii fluviului Yangtze şi zonei din jurul oraşului Guangzhou pe ţărmul de sudest. Gomindanul a mutat capitala şi cele mai multe din forţele sale militare lângă Chongqing în sudvestul provinciei Sichuan. Zona controlată de gomindan a fost denumită China Liberă, conţinând 60 % din populaţia Chinei, dar numai 5 % din industria sa, care susţinea efortul de război.

În anul 1941, după ce Japonia a atacat Pearl Harbor (Hawaii), S.U.A. a intrat în cel de al doilea război mondial. Consilierii americani zburau curent cu avioane de la Burma spre China, ajutându-l pe Chiang să creeze câteva divizii militare moderne. Trupele Chinei aveau 5 milioane de militari slab instruiţi şi demoralizaţi.

În primii ani după invazia japoneză, a existat o cooperare între PCC şi gomindan. Totuşi între unele grupuri animozităţile au rămas şi cooperarea s-a încheiat în 1941, după ce armata gomindanistă a atacat armata PCC. De atunci, cu toate că ambele părţi continuau să reziste Japoniei, se concentrau mai mult pe pregătirea pentru eventualul lor conflict. Gomindanul a impus o blocadă economică asupra bazei PCC de la Yan’an, făcând imposibil pentru comunişti să primească arme şi alte produse, în afara celor capturate de la japonezi. Înfrângerea Japoniei s-a datorat mai ales luptelor duse de S.U.A. în Oceanul Pacific.

În timpul războiului, comuniştii au câştigat multe zone, şi-au mărit forţele militare şi şi-au sporit numărul de membri de partid. Ei se infiltrau în multe din zonele rurale din spatele frontului ocupate de japonezi, unde au organizat ţărănimea şi au creat organizaţii de partid şi chiar unităţi militare (cunoscute ca Armata Roşie). PCC a crescut de la circa 300.000 de membri în 1933 la 1,2 milioane de membri în 1945.

În Yan’an, Mao Zedong avea timp să citească lucrările marxiste şi leniniste şi a început să ţină lecţii la şcolile partidului, în care el susţinea versiunile proprii privind

37


istoria Chinei şi teoria marxistă. Pe când Marx şi Lenin considerau nesemnificativ potenţialul revoluţionar al ţărănimii, Mao îi glorifica pe ţărani ca fiind adevăratele mase.

În timpul acestor ani, Mao a şi perfecţionat metodele instrucţiei morale şi intelectuale şi ale disciplinei de partid, care implicau discuţii închise asupra textelor studiate, confesiuni personale, sedinţe publice (adunări în care erau înfieraţi şi pedepsiţi oameni pentru unele activităţi) şi umiliri dramatic publice.

Zona condusă de gomindan a ieşit din război ca un stat slab. O severă inflaţie a început în 1939, când guvernului i-au dispărut sursele principale de venit prin ocuparea de către japonezi a Chinei de est, au fost tipăriţi mai mulţi bani pentru a finanţa costurile operaţiilor militare. În ciuda ajutorului economic substanţial acordat de S.U.A., tendinţa inflaţionistă s-a accentuat şi a crescut şi corupţia oficializată. Problemele financiare au cauzat şi o pierdere a moralului în forţele armate gomindaniste şi disperarea populaţiei civile.

După ce Japonia a capitulat în anul 1945, punând capăt celui de al doilea război mondial, armatele PCC şi KMT erau reînarmate, armata gomindanistă de către S.U.A. şi comuniştii de către U.R.S.S. Sovieticii au acceptat capitularea trupelor japoneze în Manciuria şi au trimis spre armata PCC marile stocuri de armament şi muniţie luate de la japonezi.

Războiul civil

La puţin timp după capitularea Japoniei, a izbucnit războiul civil între trupele PCC şi KMT, în plus faţă de reocuparea Manciuriri. O pace temporară a fost obţinută în 1946 prin medierea generalului George Catlett Marshall (veţi mai citi de el şi de planul cu acelaş nume!). Cu toate că luptele au reînceput, Marshall a continuat eforturile sale de unire a celor două forţe.

În august 1946, U.R.S.S a încercat să întărească mâna lui Marshall, ca mediator imparţial, prin suspendarea ajutorului militar acordat. Din păcate, ostilităţile care au continuat şi în ianuarie 1947 au convins asupra greutăţilor medierii viitoare, Marshall a părăsit China, iar S.U.A. au oprit în mai ajutorul pentru gomindan.

În anul 1948 avantajul militar a trecut de partea comuniştilor şi în vara anului 1949 rezistenţa trupelor gomindaniste a încetat. Guvernul gomindanist, ca să-şi salveze forţele, s-a refugiat în insula Taiwan. Până la moartea sa în anul 1975, Chiang Kai-shek a continuat să susţină că guvernul său din Taiwan a fost un guvern legitim, al întregii Chine. La 1octombrie 1949, Mao Zedong, ca preşedinte al PCC, a proclamat la Beijing crearea Republicii Populare Chineze (RPC).

6.2Republica Populară Chineză

Noul guvern comunist, al unui stat unipartinic (PCC), a pus capăt lungii perioade de amestec al ţărilor imperialiste vestice în China. Erau reclamate regiuni ale ţării cu frontiere istorice care au decăzut după răsturnarea dinastiei Manchus, inclusiv Tibet şi Xinjiang în vestul Chinei. China a stabilit alianţe cu ţările ce făceau parte din blocul socialist, inclusiv cu România. În anul 1950 China şi URSS au semnat un tratat de

38


prietenie şi alianţă şi prin acorduri suplimentare sovieticii au acordat privilegii în partea de nord a Chinei. În timpul războiului coreean (1950-1953), trupele chineze au ajutat regimul comunist al Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud şi forţelor Naţiunilor Unite. China a ajutat comuniştii insurgenţi ce luptau împotriva francezilor în Vietnam, iar premierul chinez Zhou Enlai (Ciu En-lai) a jucat un rol important în negocierea acordurilor de la Geneva din anul 1954, prin care s-au încheiat ostilităţile cunoscute ca primul război din Indochina.

Drapelul naţional al Chinei

Transformarea economiei şi societăţii

În primii ani ai conducerii comuniste, noul guvern a reorganizat aproape toate domeniile vieţii ţării. Pentru a revitaliza economia, care a fost distrusă de decenii de război, PCC a adoptat măsuri de scădere a inflaţiei, refacere a comunicaţiilor şi restabilire a ordinii sociale necessară dezveloltării economice. Guvernul a orchestrat campanii de mobilizare a entuziasmului maselor revoluţionare şi a înlăturst de la putere pe cei ce obstrucţionau noul guvern. În anul 1951 campania împotriva celor care au activat în organizaţiile KMT sau au servit în armată, zeci de mii au fost executaţi şi mult mai mulţi au fost trimişi să muncească pe câmpurile de "reformă".

PCC a făcut schimbări fundamentale în societate. Noile legi ale căsătoriei interziceau bărbaţilor să aibă mai multe neveste şi interferenţa cu recăsătorirea văduvilor asigura femeilor o poziţie egală în societate. Femeile au obţinut şi drepturi egale cu referire la divorţ, angajare şi deţinere a proprietăţilor.

PCC nu a precupeţit niciun efort pentru a controla circulaţia de idei. Prin presă şi prin şcoli, guvernul îndruma tineretul să pună pe primul plan partidul şi statul, conducătorul şi securitatea, mai degrabă decât familia. PCC şi-a asumat un control strict asupra religiei, forţând misionarii străini să părăsească ţara şi instalând chinezi clerici în poziţii de autoritate asupra bisericilor creştine care să vrea să coopereze cu comuniştii. Intelectualii erau cuprinşi în programe de specializare pentru eradicarea ideilor anticomuniste.

Guvernul ia sub ciontrolul său burghezia urbană ce colaborase cu KMT. Pentru a profita de experienţa foştilor capitalişti, guvernul numea uneori ca directori de întreprinderi chiar pe foştii proprietari, în perioada primului plan cincinal iniţiat în 1953 şi realizat cu asistenţă sovietică, a accentuat creşterea industriei grele faţă de creşterea bunurilor de consum.

Prin socializarea progresivă a agriculturii chineze (colectivizare) a fost eliminată elita satelor. Odată ce PCC ia controlul asupra a noi zone, îi lămurea pe ţăranii din acele zone că inechităţile sociale şi economice erau cauzate de proprietatea privată, teorie la care aveau să renunţe în cel de al treilea mileniu.

Pentru a crea o nouă ordine la sate, comuniştii au redistribuit mai întâi proprietatea. Metoda lor obişnuită a fost să trimită în fiecare sat o mică echipă de cadre (administratori de partid) şi studenţi pentru a a-i atrage pe cei săraci, să organizeze

39


asocierea ţăranilor, să identifice potenţialii lideri etc. Locuitorii erau clasificaţi în cinci categorii - moşieri, ţărani bogaţi, middle ţărani din pătura de mijloc, ţărani săraci şi lucrători fără pământ (zilieri). Guvernul dorea confiscarea pământului deţinut de primele trei pături şi redistribuirea acestuia în mod egal. Au fost organizate adunări de "înfierare", care de mii de ori s-au încheiat cu execuţii ale proprietarilor de pământ. Această etapă de reformă agrară a dus la crearea de noi pături la ţară - pătura "inferioară" formată din urmaşii foştilor mari proprietari de pământ şi pătura "privilegiată" a urmaşilor ultimelor trei foste pături. Drumul ulterior nu este diferit de ceea ce s-a întâmplat în România.

Cele "o sută de flori" şi "marele salt înainte"

În anul 1956 Mao Zedong a lansat o campanie de expunere a partidului criticii intelectualilor chinezi sub lozinca “Lăsaţi să înflorească cele o sută de flori”. Mao se temea că fervoarea revoluţionară a membrilor PCC a scăzut, că aceştia pierdeau contactul cu poporul şi deveneau birocraţi autoritari. Cu toate că cei mai mulţi intelectuali erau la început precauţi, Mao a solicitat în mod repetat poporului să dezvăluie orice neregulă şi odată ce critica a început, aceasta s-a transformat într-un torent.

În anul 1957 Mao şi alţi lideri de partid au schimbat brusc cursul şi au lansat o aşa denumită campanie de critici pentru ideologia ordinii severe. Circa o jumătate de milion de oameni instruiţi îşi pierd posturile şi adesea şi libertatea, deoarece în perioada celor o sută de flori au fost etichetaţi ca anticomunişti.

Mao a lansat apoi un plan radical de dezvoltare cunoscut ca "marele salt înainte". Mao a anunţat planul în noiembrie 1957 la adunarea de la Moscova a liderilor mişcării comuniste internaţionale, susţinând că China va depăşi în 15 ani Marea Britainie în producţia industrială. El considera că prin efortul comun al sutelor de milioane de muncitori chinezi, China se va transforma într-o mare putere reală.

În anul 1958, într-un val de entuziasm utopic, PCC a unit gospodăriile agricole colective în comune gigantice, aşteptând creşteri mari în productivitate. În afara ţării se prezenta faptul că fabricile, comunele şi şcolile formau pilonii dublării producţiei de oţel. Deoarece muncitorii erau obligaţi să muncească multe ore pentru acest proiect şi multe alte macroproiecte, timpul de stat acasă pentru munci gospodăreşti era foarte mic.

Peng Dehuai, ministrul apărării şi erou militar al Chinei, a criticat dur politica marelui salt, la o adunare de partid din 1959. Mao s-a înfuriat şi a forţat partidul să aleagă între Peng şi el însuşi. PCC l-a demis pe Peng.

În câţiva ani, marele salt s-a dovedit a fi un dezastru economic. Producţia industrială a scăzut cu peste 50 % între 1959 şi 1962. Cerealele au fost luate de la organizaţiile agricole pe baza raportărilor mult exagerate de producţii (cam ca pa la noi), contribuind, pe lângă calamităţile naturale, la o foamete masivă între 1960 şi 1962, în care au murit peste 20 de milioane de locuitori.

Marea izolare

Greutăţilor economice create de marele salt li s-au adăugat cele cauzate de suspendarea asistenţei economice şi a consilierii tehnice de către sovietici în anul 1960.

40


Deoarece URSS şi-a reorientat politica pe coexistenţa paşnică cu ţările vestice, relaţiile cu China s-au deteriorat.

În anul 1962 China a condamnat deschis URSS pentru retragerea rachetelor sale din Cuba sub presiunea S.U.A.. Drept urmare, URSS a renegat acordurile de ajutorare a dezvoltării economice a Chinei. Chinezii au întrat într-o competiţie deschisă cu URSS pentru conducerea blocului comunist şi pentru influenţa asupra ţărilor nealiniate.

În anul 1963, Zhou Enlai a vizitat ţări din Asia şi Africa pentru a câştiga sprijin pentru modelul socialist chinez. Multe alte acţiuni luate de China au stârnit îngrijorarea ţărilor nealiniate.

În anul 1959 O.N.U. a condamnat acţiunile Chinei în Tibet, când a suprimat acolo o răscoală. Dalai Lama (conducătorul Tibetului în acel timp) şi mii of tibetani s-au refugiat în sud, în Nepal şi India. Tot în anul 1959, trupele chineze au pătruns şi au ocupat 31.000 km2 din teritoriile disputate cu India. Negocierile dintre cele două ţări s-au dovedit din nou ambigue şi în 1962, când trupele chineze au înaintat de-a lungul frontierei în dispută cu India.

În Asia de sudest, China a acordat sprijin moral şi asistanţă tehnică şi materială mişcărilor insurgente conduse de comunişti în Laos şi în timpul războiului din Vietnam (1959-1975). În Indonezia, funcţionarii ambasadei chineze au ajutat insurgenţii comunişti până în 1965, când ambasada chineză a fost retrasă.

Revoluţia culturală

În anul 1966 Mao a lansat "marea revoluţie culturală proletară", denumită simplu ca revoluţia culturală. A anunţat că scopurile revoluţiei erau eradicarea aşanumitelor idei burgheze şi recâştigarea elanului revoluţionar de început al comuniştilor chinezi.

Mao dorea creşterea puterii sale asupra guvernului prin discreditarea sau înlocuirea liderilor de partid care îi micşorau autoritatea sau nu erau de acord cu politica sa. Cu un an înainte, Jiang Qing, soţia lui Mao, şi câţiva alţi susţinători ai săi au început să atace unele lucrări culturale care criticau politica lui Mao. Curând studenţii radicali din Universitatea din Beijing, au fost iniţiaţi de către Mao să denunţe elementele elitiste ale societăţii, fiind agitaţi împotriva universităţii şi funcţionarilor guvernului care erau consideraţi că nu erau suficient de revoluţionari.

Liu Shaoqi, un revoluţionar veteran care a fost desemnat ca succesorul lui Mao, a încercat să controleze studenţii, dar Mao a intervenit. El a lansat o critică publică “zdravănă a lui Liu şi a sanctionat organizaţia din Beijing. Studenţii erau împărţiţi pe grupuri militante cunoscute ca gărzile roşii. În curând studenţii din toată China erau chemaţi să îfăptuiască revoluţia, bucuroşi de a-l ajuta pe Mao, care de mulţi era considerat un erou.

În iunie 1966, aproape toate şcolile şi universităţile chineze au fost închise, deoarece studenţi şi elevii alocau mult timp activităţilor gărzilor roşii. Formate din grupuri de muncitori, ţărani şi soldaţi demobilizaţi, gărzile roşii făceau demonstraţii promaoiste violente pe străzi. Ţintele lor erau intelectualii, funcţionarii publici, activiştii de partid şi muncitorii din oraşe.Structura centrală a partidului a fost distrusă deoarece înalţii funcţionari, inclusiv Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping, au fost mutaţi din funcţii.

41


În timpul luptelor sângeroase din anii 1967 şi 1968 dintre diferite facţiuni ale gărzilor roşii au fost mii de victime. În unele zone, mişcările au slăbit fundamentul statului de drept. În final a fost folosită armata pentru a restaura ordinea şi în iulie 1968 gărzile roşii au fost trimise înapoi în şcoli sau la muncă. În multe zone, armata a devenit repede forţa dominantă.

În primele etape ale revoluţiei culturale, Mao şi suporterii săi promovau continuu “lupta de clasă” împotriva "revizioniştilor" şi "contrarevoluţionarilor". La sfârşitul acesteia, cei instruiţi erau persecutaţi. Cadrele universitare, profesorii, învăţătorii, ziariştii, muzicienii, cadrele de partid, directorii de intreprinderi şi alţii care erau categorisiţi ca instruiţi au suferit o mare varietate de tratamente brutale.

Bărbaţii şi femeile erau arestaţi, torturaţi, înfometaţi, lipsiţi de tratamente medicale şi forţaţi să-şi părăsească copiii, lăsându-i nesupravegheaţi când erau trimişi în lagărele de muncă din ţară. Zeci de mii erau omorâţi sau aduşi în situaţia de a se sinucide.

Delegaţii la cel de al IX-lea congres al PCC din aprilie 1969 l-au reales pe Mao preşedinte al partidului cu un mare tam-tam. La propunerea personală a lui Mao, ei l-au desemnat pe ministrul apărării Lin Biao ca eventual succesor al său. Timp de câţiva ani, Lin a fost considerat a fi cel mai apropiat tovarăş de arme al lui Mao şi cel mai bun discipol.

Conform comunicatului oficial al PCC, în 1971 Lin s-a împotrivit lui Mao, a plănuit fără succes să-l asasineze şi ca urmare a murit într-un accident de avion pe când încerca să zboare în URSS. Lin a fost condamnat oficial ca trădător.

Multe din frământările politice şi sociale care au caracterizat prima jumătate a revoluţiei culturale s-au menţinut şi în cea de a doua jumătate. În anul 1976 guvernul a arestat un grup de patru revoluţiaari, cunoscut ca "banda celor patru" (între ei era şi soţia lui Mao) şi i-au acuzat de crimele revoluţiei culturale. Acesta a fost ultimul eveniment care a marcat oficial sfârşitul campaniei.

Schimbări în relaţiile externe

În primii ani ai revoluţiei culturale, relaţiile Chinei cu alte ţări s-au înrăutăţit. Propaganda în sprijinul gărzilor roşii dusă de chinezii de peste mări au încordat relaţiile cu multe guverne străine. Succesul Chinei în testarea bombei cu hidrogen în anul 1967 nu a dus la o îmbunătăţire a relaţiilor. Tensiunea cu URSS s-a acutizat în 1968, când China a acuzat liderii sovietici de imperialism după invazia în Cehoslovaciia a trupelor ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României).

O nouă situaţie tensionată s-a ivit în 1969, între trupele grănicereşti sovietice şi chineze de-a lungul fluviului Amur. China a fost izolată de întreaga lume, menţinând relaţii bune numai cu Albania şi parţial cu România.

Totuşi relaţiile Chinei cu alte ţări au început să se îmbunătăţească după 1970. În anul 1971, Republicii Populare Chineze i-a fost dat locul în O.N.U., înlocuind guvernul naţionalist din Taiwan, care ocupa locul Chinei după pierderea războiului civil cu comuniştii în 1945.

După ce în anul 1969 vizitase România (fiind şi eu prezent pe aeroport şi în alte locuri), în 1972 preşedintele S.U.A. Richard Nixon a făcut o vizită oficială în China, în timpul căreia a fost de acord cu necesitatea contactelor chino-americane şi eventuala

42


retragere a trupelor S.U.A. din Taiwan. În concordanţă cu aceste schimbări, multe alte naţiuni au transferat recunoaşterea diplomatică de la guvernul din Taiwan la cel al Chinei. În anul 1972 China a restabilit relaţiile diplomatice cu Japonia.

China după Mao

Premierul Zhou Enlai şi preşedintele Mao au murit în 1976, precipitând o luptă pentru putere între liderii moderaţi şi radicali din partid. Ca un compromis, a devenit premier Hua Guofeng, an administrator fără legături cu nicio facţiune. Cam în acelaşi timp, el a fost desemnat să-i succedă lui Mao ca preşedinte al partidului.

Hua şi-a concentrat eforturile pe stabilizarea politică şi pe alte probleme, de la lichidarea urmărilor groaznicului cutremur de pământ ce a avut epicentrul la Tangshan, lângă Beijing, în Iulie 1976 şi până la accentuarea dezvoltării economice. Dar conducerea lui Hua a fost scurtă.

În anul 1977 partidul l-a reinstalat pe reformatorul moderat Deng Xiaoping pe un post de conducere, numindu-l ca prim locţiitor al premierului (Deng a fost vicepremier al Chinei în 1973, dar a fost destituit de banda celor patru în 1976). În anul 1978 Deng a fost desemnat premier.

Deng s-a concentrat pe problema înlăturării sărăciei prin creştere economică. Ca să completeze lozinca, el a promovat “Cele patru modernizări” - a agriculturii, a industriei, a tehnologiei şi a apărării. În agricultură, Deng a sancţionat paşii legaţi de demontare a sistemului comunelor. El a instituit aşanumitul sistem de responsibilităţi sub care gospodăriile rurale erau numite "pământ" şi că ţăranii îl pot considera ca proprietatea lor. Orice gospodărie producea aproape orice doreau ţăranii pentru uzul propriu sau pentru vânzare.

Statul încuraja intreprinderile "legate" mixte, ca de exemplu cultivarea legumelor şi crearea de mici afaceri pentru creşterea rapidă a veniturilor fermierilor, în special în provinciile de pe litoral, unde oportunităţile comerciale erau mai mari. Aşa că vizitele delegaţiilor străine aveau loc mai ales în acele locuri.

Deng a importat tehnologia străină pentru a ajuta modernizarea industriei. A renunţat la insistenţa lui Mao asupra autosuficienţei chinezilor şi a început atragerea investitorilor străini. Provincia Guangdong, de la frontiera cu Hong Kong (care avea să devină la sfârşit de mileniu unul din centrele financiare de vârf ale Asiei), a fost bine aleasă, pentru a beneficia de investiţiile străine. În anul 1977 Deng a reintrodus examenele ca metodă de admitere în facultăţi a viitorilor studenţi, iar studenţii chinezi au început să fie trimişi în străinătate pentru studii tehnice avansate şi management.

La sfârşitul deceniului al VII-lea şi la începutul deceniului al IX-lea China a renăscut şi şi-a extins sistemul de academii militare, care au fost închise în timpul revoluţiei culturale. Nu pot să nu mă gândesc la situaţia instituţiilor militare de învăţământ din România după anul 1989, ca desfiinţarea unor licee militare, unirea unor academii militare în cadrul unei universităţi militare etc. Politica lui Deng a dus la o explozie economică ce avea să ducă la triplarea venitului mediu la începutul ultimului deceniu mileniului II.

Cu populaţia sa de peste un miliard care era în neconcordanţă cu limitele resurselor, China a început să se confrunte cu necesitatea controlului creşterii populaţiei.

43


Statul a fixat numărul total de naşteri, numărul de naşteri pentru fiecare localitate şi chiar numărul de fabrici sau alte urganizaţii economice.

Populaţia tânără trebuia să aibă aprobarea de la locul de muncă ca să se căsătorească şi apoi să aibe un copil. Asupra femeilor care rămâneau însărcinate în afara sistemului se făceau puternice presiuni de către "responsabilii" cu controlul naşterilor şi de către activiştii locali ai partidului pentru a avorta.

Guvernul a promovat concepţia familiei cu un copil prin măsuri financiare şi reglementări juridice. În oraşe, familiile cu un copil au devenit ceva obişnuit. În mediul rural, familiile cu doi sau chiar trei copii erau obişnuite, deoarece familiilor la care primul copil născut era fată li se permitea să încerce din nou pentru a avea un băiat. Datorită preferinţei pentru băieţi, în unele localităţi s-a creat un raport nefavorabil băieţi - fete.

În perioada postmaoistă, relaţiile Chinei cu ţările vestice şi cu Japonia au continuat să se îmbunătăţească şi în 1979 au fost stabilite relaţii diplomatice normale cu S.U.A. Fricţiunile cu URSS au continuat, deoarece crescuse influenţa sovietică în Vietnam, iar relaţiile cu Vietnamul s-au deteriorat. În anul 1978 etnici chinezi din China de sud au fost primiţi de către Vietnam. Când Vietnamul a invadat Cambodgia în 1979 şi a decis trimiterea înapoi a etnicilor chinezi, trupele chineze au intrat în Vietnam, dar s-au retras imediat.

Sub Deng, guvernul chinez şi-a redus controlul asupra libertăţii de exprimare şi artelor. Rezultatul a fost sporirea ziarelor şi revistelor şi altor tipuri de mass-media, cu reporteri ce surprindeau cazurile de corupţie. Filosofii reanalizau premizele marxismului, iar prozatorii, poeţii şi producătorii de filme prezentau lucruri până atunci interzise, ca de exemplu sexualitatea.

După anul 1980, televiziunea a devenit ceva obişnuit, chinezii de rând au învăţat mai multe despre viaţa din alte ţări şi au început să adreseze noi cereri guvernului pentru îmbunătăţirea standardului lor de viaţă şi mai multe opţiuni pentru traiul zilnic.

Deoarece mulţi tineri au început să adopte unele obiceiuri culturale din ţările vestice, în special muzica, portul părului şi accentul pe individualism, conservatorii din PCC au răspuns cu campanii periodice împotriva “liberalismului burghez” şi “poluării spirituale”.

În ciuda deschiderii în domeniile cultural şi economic, guvernul a păstrat un control tacit asupra politicii privind “critica“. În timpul mişcării “democraţia zidului”, în anii 1978 şi 1979, sute de oameni lipeau pe un zid din Beijing aşanumitele "postere de mare caracter", pentru a protesta împotriva politicii de corupţie, nedreptate şi pierdere a libertăţii politice. Cu toate că acest fapt încuraja la început critica politicii guvernului, guvernul a închis zidul când a început să apară postere critice la adresa conducerii comuniste de atunci şi a sistemului comunist şi l-au arestat pe Wei Jingshen, unul din autorii celor mai "periculoase" postere. În ultimii ani ai deceniului al IX-lea, au apărut proteste ale studenţilor în câteva oraşe. Un protest masiv avea să apară în Beijing în 1989. În luna aprilie, studenţii şi alţi cetăţeni au mărşăluit în capitală pentru libertatea presei, reforma învăţământului şi sfârşitul politicii de corupţie. Protestele au irupt în mai, când liderul sovietic Mihail Gorbaciov a vizitat Beijingul, pentru a pune capăt disensiunilor de 30 de ani între URSS şi China.

Pînă în dimineaţa de 4 iunie, protestatarii au ocupat Piaţa Tiananmen din Beijing, când trupele de tancuri au intrat în centrul oraşului, omorând sute de civili neînararmţi. Zhao Ziyang, secretarul general al PCC (din anul 1982), fiind simpatizat de studenţi şi

44


garantând o breşă în politică, a fost demis din postul său. Deng, încă extrem de influent, în ciuda sănătăţii sale precare şi având o implicare directă în problemele guvernării, l-a desemnat pe Jiang Zemin, primarul municipiului Shanghai, să-l înlocuiască pe Zhao ca secretar general al PCC.

Dezvoltări recente

După căderea guvernelor comuniste în Europa de est în 1989 şi destrămarea URSS în 1991, China a rămas singura putere importantă a lumii cu un guvern comunist. Guvernul chinez s-a străduit să se asigure ca sistemul său să nu păţească ceva asemănător a ceea ce s-a întâmplat în URSS.

Statul a continuat să urmeze politica economică de reducere a sărăciei, ca de exemplu permiterea deplasării salariaţilor pentru căutarea de locuri de muncă. Dar guvernul a menţinut un control tacit asupra libertăţii exprimării ideilor politice şi a suprimat orice semn de separatism al etnicilor tibetani în Tibet şi a musulmanilor în Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang.

Deng a rămas figura dominantă a Chinei în ultimele două decenii ale mileniului II, observându-i-se influenţa chiar atunci când el nu avea funcţii publice. Cu ajutorul lui Deng, Jiang şi-a consolidat gradat puterea şi influenţa în partid şi în guvern. În anul 1993, Jiang a devenit preşedinte al Chinei, păstrându-şi şi funcţia de secretar general al partidului. Spre deosebire de perioada de după moartea lui Mao, climatul politic a rămas calm în China după moartea lui Deng în februarie 1997, Jiang continuând liberalizarea economică începută de Deng.

Reformele lui Deng şi Jiang din ultimul deceniu al mileniului II s-au soldat cu succese, mai ales în stimularea creşterii economice, dar a şi creat probleme pentru conducerea comunistă. Datoria externă a Chinei a început să crească rapid şi creşterea cerinţelor de consum a dus la creşterea inflaţiei. O creştere industrială şi agricolă controlată a dus la o degradare a mediului în multe zone ale Chinei. În plus, era acceptată tacit corupţia printre funcţionarii partidului şi guvernului care au profitat de puterea lor pentru acordarea de burse şi licenţe şi de controlul asupra furniturilor de bază necesare afacerilor private.

Guvernul a încercat să combată corupţia, arestând şi condamnând câţiva funcţionari proeminenţi ai partidului, dovediţi că şi-au folosit poziţiile pentru câştiguri personale ilicite.

În timpul ultimilor ani ai mileniului II, situaţia internaţională a Chinei s-a îmbunătăţit. În anul 1997 Hong Kong a fost transferat Chinei. Economia chineză a ieşit relativ bine din criza valutară asiatică. În anul 1998 preşedintele S.U.A. Bill Clînton a vizitat China şi a dezbătut în direct la televiziune probleme politice.

O ţară, doua sisteme

China secolului XXI este “o ţară cu două sisteme”, soluţie a propusă de Deng Xiaoping, pentru a salva regimul politico-economic de la falimentul iminent ce se contura la începutul anilor ’80. Pe lângă sistemul economic de stat, comunist, este acceptată şi

45


proprietatea privată a cetăţenilor, dobândită în mod legal, fiind inviolabilă, statul respectând şi protejând drepturile omului, inclusiv dreptul de proprietate.

Din punctul de vedere al multor experţi în problematica juridică şi legislativă chineză, noile amendamente nu vor conduce la înlaăturarea restricţiilor la adresa libertăţii cuvântului şi a protestului politic, atâta timp cât Constituţia prevede partidul unic. Noua generaţie de conducere tânără este permanent reîmprospătată. Cele două curente vor ajunge la contradicţii ale acestui dualism, în care nu va prevala “forţa motrice a comunismului”, ci subversiunea treptată, dar metodică a “capitalismului salbatic”, a dorinţei umane de prosperitate, proprietate, ascensiune, plăcere si libertate de uz personal. Timpul le va rezolva oare pe toate? Noi aşteptăm!.

Noul „Centru al LUMII”?

Aşadar, China are bani! Investiţiile în China se bazează pe capitalul chinez. Dacă pe moment investiţiile străine sunt un factor pozitiv, cu intrări de capital, noi locuri de muncă etc., pe termen mediu şi lung sunt cel mai mare rău al unei ţări, însemnând robinete cu debite uriaşe prin care se scurg avuţiile, nivelul de trai al poporului acelei ţări. Acest lucru se întâmplă datorită profitului repatriat, de cele mai multe ori nici macar impozitat. Petrom este un bun exemplu la noi!

China şi Germania au înţeles aceste lucruri de mult timp. Unul din colegii de la cursul din Hamburg era chinez. Absolvise o facultate la Oxford în 1974. Cu acesta aveam să mă reîntâlnesc în toamna anului 1978 la Bucureşti, iar în septembrie 1980 la Cheng Chow, în China. China şi Germania au făcut o prioritate naţională din politica de excedent a balanţei comerciale şi investiţiile în ţări străine. În aceste ţări s-au acumulat de la an la an

46


tot mai multe valori, la inceput din ţările limitrofe şi pe măsura globalizării, aceste ţări sug astăzi bogăţia întregii planete. Nu o spun ca pe ceva rau, sint doar constatări de martor ocular. Aşadar, suntem în plin război economic, mediatic, psihologic. Un factor important al războiului economic este deficitul bugetar. La acest capitol China este din nou campioană mondială. Dacă o ţară are deficit bugetar, înseamnă că ea cheltuieşte mai mult decât câştigă. Asta înseamnă că acel popor trăieşte mai bine decât ar merita conform muncii lui, dar o face pe baza împrumuturilor. Munca este descurajată. E cazul nostru! Nu păcălim pe nimeni, ne furăm singuri căciula! Trăienică ne-a amanetat la FMI!

Pentru investiţiile în România, sunt doi actori principali, China şi Germania, cu avantaje sau dezavantaje pentru ei şi pentru noi. Dar oare incap două săbii în aceeaşi teaca? La vizita lui Ponta la Berlin nu prea s-au făcut rerferiri economice, pe când la vizita recentă în China, da. Atuurile şi punctele slabe ale celor doua tari sunt divrse. Atuurile Germaniei sunt m Mentalitatea, disciplina, ordinea, seriozitatea şi organizarea. Atuurile Chinei sunt populatia (un sfert din cea a planetei, accesul la resurse, imensul teritoriu, pozitionarea strategică, ambiţia unui popor cu în un trecut glorios, o istorie şi o civilzaţie de 5000 de ani, spiritul de sacrificiu, conducerea autoritara şi concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns, legi draconice care păstrează ordinea şi disciplina, cea mai evoluată ţară în domeniul resurselor energetice alternative şi un sistem politic mai bine adaptat acestor vremuri de criză. Punctele slabe ale Germaniei sunt un mult mai mic decât cel chinez. restrângerea „spaţiului vital”, sistemul politic corupt, perimat, inflexibil şi birocratic, pierderea autorităţii legii, scăderea permanentă a rigurozităţii germane, a a nivelului de ordine şi disciplină datorita legilor proaste care de cele mai multe ori incurajează fărădelegea, protejează infractorul (“drepturile omului”), lipsa totala a resurselor de materii prime, naţionalismul care uneori acţionează ca o frână de mină.

Punctele slabe ale Chinei sunt relativa rămânere în urmă din punct de vedere economic, dependenţa de resurse minerale externe, aflarea ţării azi în topul dezvoltării tehnologiei resurselor de energie regenerabilă, rezolvarea problemei materiilor prime luând în stăpânire aproape în intregime Africa, au toata economia americană la picioare prin datoria imensă pe care statul american o are faţă de statul chinez. Din punct de vedere tehnologic, China este un miracol, adesea orice invenţie de pe lumea asta ajungând să fie pusă în aplicare mai repede în China decât reuşeşte insuşi inventatorul. Aşa cum aveam să mă conving, chinezii copiază, fură, reproduc mai repede decât reuşeşte inventatorul să îşi perfecteze actele, să îşi definitiveze proiectul. Fără să inventeze nimic, ei au acces la toate marile descoperiri tehnologice ale lumii. şi furtul poate fi o artă, iar ei sint cei mai mari artişti în acest domeniu!

O altă calitate fantastică a acestui popor este ambiţia de a fi primul. Fiecare chinez în parte vrea să fie în mod particular primul. Oriunde l-ai pune pe chinez, el vrea să ia locul întâi, să fie cel mai apreciat, să-i ia locul colegului, să câştige cel mai mult, să fie “number one”. şŞi pentru a-şi atinge scopul, nu are scrupule! Asta e educaţia pe care o primeşte, asta e tradiţia pe care o moşteneste. Conducerea centralizată a ţării este un factor foarte important. Puterea e concentrată în mâinile câtorva oameni, deciziile se iau repede, fără ezitari, fără tergiversări. Ordinea şi disciplina sint cuvinte de ordine, pedeapsa cu moartea se aplică, omul corect şi cinstit e protejat de lege, infractorul, nemernicul, ticălosul n-au niciun

47


drept, spre deosebire de Europa unde infractorul e protejat, iar păgubitul, omul cinstit e discriminat şi intimidat. Ba uneori mai e şi închis, iar hoţii maşinii sale sunt în libertate! Drepturile omului, frate! Europa? Este lumea în care infractorii au mai multe drepturi decât oamenii cinstiţi. Europa... societatea în care păgubitul face puscărie pentru că a încercat să-şi apere bunurile, casa sau familia, iar infractorul e despăgubit pentru prejudiciile suferite. Este lumea în care mulţi aleg sa devină infractori pentru că pot să traiască mai bine în puşcărie decât în libertate. E imoral, anormal şi nedrept, dar asta se întâmpla într-o societate în care legile sunt făcute de infractori şi de către interpuşii lor. Asta se întâmplă intr-o societate bolnavă din cauza unui sistem corupt şi murdar până în măduva oaselor, dar în care accesul României este întârziat de MCV şi Macovei, cu acceptul tacit al “guvernatorului”!

Asta se intimpla din cauza unui sistem politic retrograd, invechit, inadaptat la realităţile secolului XXI. Globalizarea este astazi prost înţeleasă. Înseamnă haos, amestecarea raselor, libera circulaţie, emigraţie şi haos economic, politic şi social. Globalizarea trebuie să însemne legi unitare la nivelul planetei, ordine, respect faţă de valorile umane, protejarea oamenilor buni, corecti, cinstiti şi eliminarea ticăloşilor. Globalizarea ar trebui să însemne armonie legislativă pe toată planeta, cooperare strânsă şi eficientă între popoare pentru rezolvarea marilor probleme globale, rezolvarea problemelor emigraţiei clandestine, eradicarea sărăciei, reducerea poluării şi protecţia mediului, drumul către o lume mai bună, mai echilibrată.

Cum stăm noi cu istoria?

Proiectarea viitorului implică studierea trecutului, a celor bune şi a celor rele, fără a nega anumite fapte şi învăţămintele lor, obligaţi de precepte ideologice. Îmi amintesc iniţiativa postrevoluţionară, de a introduce printre eroii neamului pe Ion Cristoiu, Andreea Esca sau Cristian Tudor Popescu.

Liceenii nu pot şti ce s-a întâmplat pe teritoriile acestei ţări, deoarece istoria ne este furată! Manualele de liceu îi ignoră pe geto-daci. Se pare că există o întreagă conspirație împotriva a tot ce înseamnă antichitatea noastră, mai ales asupra perioadei dacice și că mulți dintre cei ce ne scriu istoria parcă ar fi trimişi de undeva din spaţiu!

Dacă studiem manualele de istorie asimilate de liceenii noștri cu sau fără BAC, constatăm că nu se scrie nicio vorbă despre daci. Începând cu anul 2007, Ministerul Educației a decis, cu de la sine putere, eliminarea aproape completă a oricărui element care face referire la strămoșii noștri reali, geto-dacii, din manualele de istorie, precum și a oricăror informații cu privire la istoria străveche, la epoca neolitică și la culturile materiale care fac din pământul României, prin descoperirile aeheologice, spațiul primordial al civilizației europene.

Există mai multe manuale alternative de istorie, stabilite de minister, profesorii de liceu alegânndu-și programa în funcție de

48


conținutul acestora. Unul dintre aceste manuale, de altfel cel care a “ucis” din start tot ce înseamnă perioadă străveche și perioadă geto-dacică din istoria noastră, este cel apărut în 2008 la Editura Corint din București, coordonat fiind de onorabila susţinătoare a Convenţei (aproape) Democratice, Zoe Petre.

Primul capitol al acestui pseudo-manual (pentru că altfel nu poate fi numit) este intitulat “Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, iar primul paragraf al acestuia spune că “procesul de romanizare lingvistică și culturală din secolele II-III d.C., când o mare parte a teritoriului României de azi era cuprins în provinciile Moesia și Dacia, a avut o mare intensitate, astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci și la sate, în viața comunităților de agricultori și de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului”. De aici începe, pentru doamna Zoiţica, istoria noastră…

Domnia sa a “uitat” de Cucuteni, de Hamangia, de Gumelnița, de Starcevo-Criș și de alte culturi atestate pe acest pământ, recunoscute la nivel mondial ca fiind unele dintre cele mai însemnate din spațiul european, cu mii de ani înainte ca Roma și Atena să existe sau Egiptul să apară în istorie. De asemenea, nicio vorbă nu spune istoricul Zoe Petre, ca un erou caragialesc, despre Tărtăria, Turdaș (poate prima așezare proto-urbană a Europei) și alte zeci de situri neolitice atestate, de pildă, în Valea Mureșului).

Pentru Zoe Petre nu există Dromihete, Burebista, Oroles și nici Decebal (amintit, în acel așazis manual, într-un singur citat preluat din Iordanes, potrivit căruia regele dac a fost omorât), nu există medicină și ceramică geto-dace, nu există organizare statală, instituții, obieceiuri funerare și nici vastele cunoștințe de astronomie și medicină deținute de strămoșii noștri și confirmate de o multitudine de autori antici. Aţi văzut diferenţa faţă de chinezi?

Prima pagină a lucrării zise manual conține trei poze - una a lupoaicei cu pruncii Romulus și Remus, o hartă a Imperiului Roman și una care înfățișează niște legionari ai Romei. După o serie întreagă de argumente deja răsuflate, care, în lumina noilor dovezi apar ca fiind mai mult decât puerile, Zoe Petre concluzionează că “Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată, poate fi recunoscută acum ca un fapt istoric cert”. Ptiu, drace!

Uite că noi o contestăm, considerând că nu e deloc un fapt istoric cert și că Zoe şi alți istorici, au preluat doar informații care se pliază pe teza romanizării, ignorând cu bună știință toată pleiada de surse literare, arheologice și paleogenetice care susțin contrariul.

Dar coana Zoiţica nu e singura! Analizând un alt manual, constatăm cu uimire cum unii istorici au o “capacitate’ de sinteză a informaţiilor ce depășește orice imaginație. Astfel, domnul Ioan Scurtu, în manualul apărut la Editura Gimnasium în 2007, doboară orice

49


record, comprimând, într-o jumătate de pagină, toată perioada neolitică și cea geto-dacică (aproximativ 5.000 de ani), până la Traian (ăla din Roma, nu marinarul).

Într-un spațiu atât de restrâns, îi “lămurește” pe elevi ce reprezintă Cucuteni și Hamangia, cine au fost tracii și cum au ajuns dacii să fie învinși de romani. Nimic, nici de data asta, despre cultura materială a geto-dacilor sau spiritualitatea lor.

Evident, partea cu teza romanizării se bucură de ceva mai mult spațiu, anume aproximativ patru pagini. De altfel, primul capitol poartă numele de “Etnogeneza românească”, urmat de capitolul “Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”.

Într-un alt pretins manual (banii să iasă!), apărut tot în 2007 la Editura Economia Preuniversitară, același Ioan Scurtu așează în prima pagină două fotografii: Columna lui Traian din Roma și Lupoaica cu pruncii. Scurtu ar trebui să ştie că acestea sunt simboluri romane și ale Italiei de astăzi, nu ale țării noastre! Și de data aceasta, în primul capitol, istoria străveche și antică sunt comprimate într-o jumătate de pagină…

Dacă Ioan Scurtu a avut măcar ‘amabilitatea” se ne informeze, fie și într-o jumătate de pagină, asupra stravechimii noastre, coordonatorii unui alt manual (apărut în 2008 la Editura Didactică și Pedagogică), anume Valentin Băluțoiu și Maria Grecu, au ales ca, în primul capitol (care poartă același nume, de “Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”) să prezinte câteva citate și atât.

Nicio sinteză, nicio analiză, nimic, doar niște citate. Păi, dragi istorici, dacă e pe citate de ce nu le-ați inserat și pe cele ce contestă romanizarea? Ah, am uitat, nu permite titlul capitolului…

În ceea ce privește ilustrarea primelor pagini din acest fals manual, autorii au ales o reprezentare a lui Papa Pius al II-lea și una a unei imagini de pe Columna aceluiaşi Traian. Și pentru cei doi istorici Dromihete, Burebista, Cucuteni, Hamangia, Gumelnița sunt necunoscute în ecuație.

Aşadar, unde este istoria getodacică? Să ne întoarcem în timp, în preajma anului 2000, să vedem ce spuneau atunci manualele de istorie. Evident, și la acea vreme teza romanizării era cea oficială, însă autorii de manuale acordau, totuși, atenție și peroadei dacice, pre-romane. De pildă, în manualul apărut în anul 2000 la Editura Humanitas (reeditat în 2006), coordonatorii aceștuia, Gheorghe Vlad Nistor și Angela Bălan au denumit prima parte a lucrării “Geto-dacii, strămoși ai poporului român”, acestora fiindu-le acordate patru pagini. Sunt referiri la limbă, la religie, la principalii lideri geto-daci, la organizare statală etc. Nu sunt foarte multe, dar măcar elevul își putea face o idee sumară asupra culturii geto-dace.

50


Într-un alt manual, apărut în anul 2000 la Editura Carminis, coordonatorul Iulian Cartana acordă, în primul capitol, denumit “Civilizația și istoria geto-dacilor”, șase pagini perioadei geto-dacice a istoriei noastre, ba chiar începe prezentarea capitolului spunând că ‘Geto-dacii, unul dintre cele mai vechi popoare europene, au avut o istorie bogată și au dezvoltat o civilizație înfloritoare”.

Așadar, în urmă cu 10-13 ani, se putea trata și cultura geto-dacă, însă acum, după cum ne confirmă manualele existente, nu se mai poate. Asta pentru că persoane precum Zoe Petre sau Ioan Scurtu au decis, pur și simplu, că nu este important să știm cine suntem și de unde venim. Sau este important doar în măsura în care am accepta că suntem urmașii coloniștilor și soldaților romani însoțiți cu femeile dace.

Evident, cu cât apar mai multe dovezi ce combat romanizarea, ba chiar anulează această aberantă teză, cu atât mai mult se încrâncenează apărătorii ei în a susține falsul. Nu ar fi nicio problemă dacă ar face asta în cercul lor de ‘specialiști’, însă, în contextul în care acțiunile lor vizează procesul de aducare și informare al tinerelor generații, atunci avem o problemă, şi chiar una gravă.

Cei mai mulți coordonatori de manuale din prezent nu suflă o vorbă despre razboaiele daco-romane sau despre seria de conflicte ulterioare anului 106. Nu se amintește nimic despre revigorarea culturii geto-dacice după anul 271 sau despre lipsa aproape cu desăvârșire a elementelor materiale care să susțină teza romanizării nord-dunărene după acest moment (de pildă, dacă în intervalul 106-271 există peste 3.500 de inscripții în latină pe teritoriul Daciei, creații, evident, ale unor coloniști, pentru că nu există nicio dovadă c-ar fi fost realizate de băștinași, după momentul retragerii administrației romane abia mai sunt atestate câteva, semn al faptului că autohtonii geto-daci nu își însușiseră practica scrierii în piatră, în limba latină).În concluzie, dincolo de veridicitatea sau nu a tezei romanizării, asupra căreia discuția rămâne deschisă, o mână de oameni, cu de la ei putere, decide ce și cât învață copiii noștri la orele de istorie. În doar câțiva ani s-a creat o prăpastie între noi, cei de azi, și geto-daci, o prăpastie creată intenționat de oameni al căror scop este distrugerea conexiunii noastre cu antichitatea.

(va urma)

51

gl. bg. (r.) prof. univ. dr. ing. constantin niŢu

Documents