state membr.pdf

8/16/2019 state membr.pdf

1/139

Prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt ABC-ul dreptului Uniunii Europene

A B C - ul

d r e

p t ul ui

U ni uni i E

ur o

p en

e

P r of . d r .K l a

u s - D i e

t e r

B or c h

ar d

t

Prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt ABC-ul dreptuluiUniunii Europene

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoarela 1 decembrie 2009, în urma raticării decătre toate cele 27 de state membre aleUniunii Europene, și a introdus modicări înprivinţa dreptului și a instituţiilor europene.

În ABC-ul dreptului Uniunii Europene prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt analizeazărădăcinile proiectului european și evoluţiaacestuia ca ordine juridică, lucrarea ind dereferinţă în acest domeniu.

Autorul oferă informaţii cu privire la modul în care este construită Uniunea Europeană,principiile generale ale acesteia și ordinea juridică pe care se bazează, analizându-le în raport cu legislaţiile naţionale ale statelormembre.

Această carte este destinată persoanelorfără cunoștinţe juridice de specialitate caredoresc să înţeleagă implicaţiile pe caredreptul european le are asupra vieţii lor dezi cu zi.

O A - 8 1 - 0 7 -1 4 7 -R

O - C

d oi : 1

0 .2 8 3 0 / 4 7 4

3 9

Prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt este funcţionar al Uniunii Europenedin 1987. Din 2004 până în 2010,

a fost adjunctul șefului de cabinetși, ulterior, șeful de cabinet alcomisarului pentru agricultură.De asemenea, este profesor onoricla Universitatea din Würzburg, undepredă drept european din 2001.

Ociul Pentru Publicaţii al UniuniiEuropene este editura instituţiilor,a agenţiilor și a altor organisme aleUniunii Europene. Acesta oferă accesdirect și gratuit la dreptul european șila publicaţiile Uniunii Europene.

Servicii onlineeur-lex.europa.eu • Dreptul UEbookshop.europa.eu • Publicaţii ale UEted.europa.eu • Achiziţii publicecordis.europa.eu • Cercetare și dezvoltare

2, rue Mercier2985 LuxemburgLUXEMBURG


2/139

ABC-ul dreptuluiUniunii Europene

de prof. dr. Klaus-Dieter Borchardt


3/139

Conţinutul acestei publicaţii nu reectă în mod necesar poziţia ocială a Uniunii

Europene. Responsabilitatea pentru informaţiile și opiniile conţinute în aceastăpublicaţie aparţine exclusiv autorului.

Surse imagini:

Mai jos se prezintă localizarea ilustraţiilor reproduse și/sau sursa utilizată, precum șititularii drepturilor de autor.

S-a încercat prin toate mijloacele localizarea titularilor drepturilor diverselor ilustraţii șifotograi reproduse. Pentru orice întrebări, vă rugăm să contactaţi editura:

Ociul pentru Publicaţii al Uniunii Europene2, rue Mercier2985 LuxemburgLuxemburg

Paginile 8, 23, 31, 36, 51, 71, 94 și 116: Biblioteca Media a Comisiei Europene, Bruxelles© Uniunea Europeană, 2011

Europe Direct este un serviciu care vă ajută să primiți răspunsuri la întrebările dumneavoastră despre Uniunea Europeană.

Un număr de telefon unic și gratuit (*):

00 800 6 7 8 9 10 11(*) Unii operatori de telefonie mobilă nu permit accesul la numerele cu prexul 00 800 sau pot fa ctura aceste apeluri.

Informaţii suplimentare referitoare la Uniunea Europeană sunt disponibile pe internet peserverul Europa (http://europa.eu).

O șă catalogracă gurează la sfârșitul prezentei publicaţii.

Luxemburg: Ociul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2011

ISBN 978-92-78-40736-0

doi:10.2830/47439

© Uniunea Europeană, 2011

Reproducerea este autorizată cu condiţia menţionării sursei.

Printed in Luxembourg

T IPĂRIT PE HÂRTIE ÎNĂLBITĂ FĂRĂ CLOR ELEMENTAR (ECF)


4/139

NOTĂ CĂTRE CITITORPrezenta publicație, intitulată ABC -ul dreptului Uniunii Europene , ia în con-

siderare modicările aduse tratatelor europene de Tratatul de la Lisabona. Cuexcepția cazului citării directe sau atunci când este necesar din perspectiva con-textului istoric, articolele citate se referă exclusiv la versiunile consolidate aletratatelor europene ( Jurnalul Ocial al Uniunii Europene C 83 din 30 mar-tie 2010). Informațiile din ediția de față sunt cele valabile în luna martie 2010.


5/139

Cuprins007 CUVÂNT-ÎNAINTE

009 DE LA PARIS LA LISABONA, TRECÂND PRIN ROMA,MAASTRICHT, AMSTERDAM ȘI NISA

019 VALORILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE020 Uniunea Europeană, garant al păcii021 Unitatea și egalitatea ca laitmotiv022 Libertățile fundamentale022 Principiul solidarității022 Respectarea identității naționale024 Nevoia de securitate024 Drepturile fundamentale

029 „CONSTITUŢIA” UNIUNII EUROPENE029 Natura juridică a UE034 Sarcinile UE039 Competențele UE043 Instituțiile UE046 Instituţiile: Parlamentul European– Consiliul European– Consiliul–

Comisia Europeană– Curtea de Justiţie a Uniunii Europene– BancaCentrală Europeană– Curtea de Conturi

077 Organisme consultative: Comitetul Economic și Social European–Comitetul Regiunilor

080 Banca Europeană de Investiţii

081 ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE081 UE în calitate de creație a dreptului și comunitate bazată pe drept082 Izvoarele dreptului Uniunii083 Tratatele fondatoare ale UE, izvorul primar al dreptului Uniunii –

Instrumentele juridice ale UE drept sursă secundară a dreptului Uniunii –

Acordurile internaţionale ale UE– Principiile generale de drept– Dreptulcutumiar – Acordurile și convenţiile încheiate între statele membre


6/139

088 Mijloacele de acțiune ale UE

090 Regulamentele– Directivele– Deciziile– Recomandările și avizele –Rezoluţiile, declaraţiile și programele de acţiune – Publicare și comunicare

099 Procesul legislativ în UE101 Procedura legislativă ordinară– Procedura avizului conform– Procedura

simplicată104 Sistemul de protecție juridică al UE106 Procedura privind încălcarea obligaţiilor în temeiul tratatelor– Acţiuni

în anulare– Plângeri împotriva omisiunii de a acţiona – Acţiuni în

despăgubire – Acţiuni introduse de personalul instituţiilor– Litigii privindtitlurile europene de proprietate intelectuală – Procedura de recurs–Protecţia juridică provizorie– Hotărârile preliminare

113 Răspunderea statelor membre în urma încălcării dreptului Uniunii114 Răspunderea statelor membre pentru actele juridice sau omisiunea de

a acţiona– Răspunderea în urma încălcării dreptului Uniunii de cătreinstanţe juridice

117 DREPTUL UNIUNII RAPORTAT LA ANSAMBLUL ORDINII

JURIDICE117 Autonomia ordinii juridice a UE118 Interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul național120 Conictul dintre dreptul Uniunii și dreptul național120 Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii în dreptul naţional– Supremaţia

dreptului Uniunii în raport cu dreptul naţional– Interpretarea dreptuluinaţional în conformitate cu dreptul Uniunii

129 CONCLUZII

131 ANEXĂ


7/139


8/139

007

ABC UL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Cuvânt-înainteOrdinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit deja o com-ponentă constantă a vieții politice și a societății noastre. În ecare an, se iauîn temeiul tratatelor Uniunii mii de decizii care inuențează în mod esențialstatele membre ale UE și viețile cetățenilor acestora. Oamenii nu mai sunt de

mult doar cetățenii propriilor țări, ai propriului oraș sau district; acum sunt șicetățeni ai Uniunii. Fie și numai din acest motiv, este deosebit de importantca aceștia să e informați cu privire la ordinea juridică ce le afectează viața dezi cu zi. Totuși, complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică a acesteianu sunt ușor de înțeles. Această dicultate este cauzată, în parte, chiar deformularea tratatelor, care este adesea oarecum neclară și ale cărei implicațiinu sunt ușor de apreciat. Un alt factor este faptul că numeroase concepte cucare tratatele operează în încercarea de a controla situația nu sunt familiare.Paginile care urmează reprezintă o tentativă de a clarica structura Uniuniiși pilonii pe care se sprijină ordinea juridică europeană și de a contribui astfella îndepărtarea oricăror neînțelegeri în rândul cetățenilor UE.


9/139

7 mai 1948, HagaWinston Churchill este primit cu căldură laCongresul mișcării pentru unitatea Europei.Fostul prim-ministru al Regatului Unit și lideral opoziției la acea vreme prezidează sesiuneainaugurală a Congresului. La 19 septembrie 1946el făcea un apel la unitate europeană în celebrulsău discurs de la Zürich.


10/139

009


De la Paris la Lisabona,trecând prin Roma, Maastricht,Amsterdam și Nisa

Până în perioada care a urmat imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Răz-boi Mondial, conceptul pe care îl aveam despre stat, precum și viața noastrăpolitică se dezvoltaseră aproape exclusiv pe baza constituțiilor și legislațiilornaționale. În țările noastre democratice, aceste constituții și legi stabileau re-gulile obligatorii atât pentru cetățeni și partide, cât și pentru stat și instituțiileacestuia. A fost necesară prăbușirea totală a Europei și declinul său politic șieconomic pentru a create condițiile necesare unui nou început și relansăriiideii unei noi ordini europene.

În termeni generali, eforturile în direcția unicării Europei după cel de Al Doilea Război Mondial au dat naștere unui amestec deconcertant deorganizații numeroase și complexe, asupra cărora este dicil de avut o privi-re de ansamblu. De exemplu, Organizația pentru Cooperare și DezvoltareEconomică (OCDE), Uniunea Europei Occidentale (UEO), OrganizațiaTratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliul Europei și Uniunea Eu-ropeană coexistă fără nicio reală legătură între ele. Numărul țărilor membreale acestor organizații variază de la 10 (UEO) până la 47 (Consiliul Europei).

Această varietate de organizații capătă o structură logică doar din punctul devedere al obiectivelor lor concrete. Astfel, se pot distinge trei mari grupuri.

PRIMUL GRUP: ORGANIZAțIILE EURO-ATLANTICE

Organizațiile euro-atlantice au fost rezultatul alianței dintre Statele Uniteale Americii și Europa după cel de Al Doilea Război Mondial. Deloc întâm-plător, prima organizație europeană din perioada postbelică,Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), a fost creată în 1948 lainițiativa Statelor Unite. În 1947, Secretarul de Stat de atunci al StatelorUnite, George Marshall, a cerut țărilor europene să își reunească eforturile


11/139


010

pentru a-și reconstrui economiile și a promis sprijinul țării sale. Acest sprijins-a concretizat în Planul Marshall, care a creat bazele reconstrucției rapidea Europei Occidentale. Inițial, principalul obiectiv al OCEE a fost liberaliza-rea schimburilor comerciale între state. În 1960, atunci când SUA și Canadas-au alăturat organizației, s-a adăugat un nou obiectiv – cel al promovăriiprogresului economic în țările din lumea a treia, prin intermediul ajutoarelorpentru dezvoltare. OCEE a devenit atunci OCDE.

În 1949, sub forma unei alianțe militare cu Statele Unite și Canada, a luat

ință NATO. Uniunea Europei Occidentale a fost creată în 1954, în scopulconsolidării cooperării țărilor europene în domeniul politicii de securitate.Uniunea Europei Occidentale reunea țările care încheiaseră Tratatul de laBruxelles (Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit), căro-ra li s-au alăturat Republica Federală Germania și Italia. Ulterior, Grecia,Spania și Portugalia au devenit membre. În 1954, UEO a marcat debutulpoliticii de securitate și apărare în Europa. Totuși dezvoltarea rolului UEOnu a continuat, întrucât cea mai mare parte a competențelor organizațieia fost transferată altor instituții internaționale, în special NATO, ConsiliuluiEuropei și Uniunii Europene. UEO și-a păstrat responsabilitatea apărăriicolective, rol care nu a fost încă transferat Uniunii Europene.

AL DOILEA GRUP: CONSILIUL EUROPEI ȘI OSCE

Organizațiile europene care formează cel de al doilea grup se caracterizeazăprintr-o structură ce permite includerea unui număr cât mai mare de țări. În

același timp, s-a acceptat în mod intenționat faptul că aceste organizații nuvor depășisfera cooperării internaționale tradiționale .

Între aceste organizații se numărăConsiliul Europei , care a fost fondat cainstituție politică la 5 mai 1949. Statutul Consiliului Europei nu face nicioreferire la o eventuală transformare în federație sau uniune și nu prevedetransferul sau exercitarea în comun a drepturilor de suveranitate națională.Deciziile cu privire la toate aspectele importante necesită unanimitate, ceeace înseamnă că ecare țară are drept de veto; aceeași regulă se aplică și încadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).Prin urmare, Consiliul Europei este conceput doar ca organism de cooperareinternațională. Consiliul Europei a încheiatnumeroase convenții în dome-niul economiei, culturii, politicii sociale și justiției. Cea mai importantă – și


12/139

011


cea mai cunoscută – dintre acestea esteConvenția europeană pentru apăra-rea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția europeanăa drepturilor omului sau CEDO), semnată la 4 noiembrie 1950. Convențianu a permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a drepturiloromului în țările membre, ci a creat, de asemenea, un sistem de protecție juridică prin care organismele înințate în temeiul convenției la Strasbourg(Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturi-lor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor omului în țările membre.

Dintre organizațiile acestui grup face parte șiOrganizația pentru Securitate șiCooperare în Europa (OSCE), înințată în 1994 în urma „Conferinței pentrusecuritate și cooperare în Europa”. OSCE respectă principiile și obiectivelestabilite prin Actul Final de la Helsinki din 1975 și prin Carta de la Parisdin 1990. Pe lângă măsurile de promovare a încrederii între țările Europei,aceste obiective includ și crearea unei „rețele de securitate” care să permităsoluționarea pe cale pașnică a conictelor. Istoria recentă a arătat că, în acestdomeniu, Europa mai are încă un drum lung de parcurs.

AL TREILEA GRUP: UNIUNEA EUROPEANĂ

Cel de al treilea grup de organizații europene este reprezentat de UniuneaEuropeană. Spre deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintrestate, noutatea esențială a UE rezidă în faptul că statele membre au renunțatla unele dintre drepturile lor de suveranitate în favoarea UE și i-au confe-rit acesteia prerogative pentru a acționa în mod independent. În exercitarea

acestor prerogative, UE poate emite legi proprii având aceeași putere ca legileadoptate în statele membre.

Piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-odeclarația de la 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în careacesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet, deunicare a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea uneiComunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, aceastăunicare reprezenta o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizateși vii”, care era „indispensabilă pentru civilizație” și fără de care „pacea înlume nu putea menținută”. „Planul Schuman” a devenit în cele din urmărealitate odată cu încheiereaTratatului de instituire a Comunității Europe-ne a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între cele șase țări fondatoare (Belgia,


13/139


012

Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la18 aprilie 1951 la Paris (Tratatul de la Paris), și cu intrarea în vigoare a aces-tuia la 23 iulie 1952. Această Comunitate a fost instituită pe o perioadă de50 de ani și a fost „integrată” în Comunitatea Europeană atunci când tra-tatul său fondator a expirat, la 23 iulie 2002. În continuare, câțiva ani maitârziu, aceleași state au creat, prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957,Comunitatea Economică Europeană (CEE) șiComunitatea Europeană a Ener- giei Atomice (Euratom), care și-au început activitatea odată cu intrarea învigoare a tratatelor, la 1 ianuarie 1958.

Crearea Uniunii Europene prinTratatul de la Maastricht a marcat o nouăetapă a procesului de unicare politică a Europei. Deși tratatul a fost sem-nat la Maastricht la 7 februarie 1992, din cauza unor obstacole întâmpinateîn procesul de raticare (aprobarea poporului danez a fost obținută doardupă un al doilea referendum, iar în Germania a fost introdusă o acțiune juridică pentru ca aprobarea tratatului de către parlament să e declaratăneconstituțională), acesta a putut intra în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.Tratatul se autodenește ca „o nouă etapă în procesul de creare a unei uni-uni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei ” și conține instrumentulde instituire a Uniunii Europene, cu toate că procesul nu a fost nalizat.Tratatul de la Maastricht a constituit primul pas pe calea către o ordineconstituțională europeană.

Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatelede la Amsterdam și de laNisa , care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și,respectiv, la 1 februarie 2003. Obiectivul acestor reforme a fost menținerea

capacității de acțiune a UE într-o Uniune extinsă de la 15 la cel puțin 27 destate membre. Din acest motiv, cele două tratate au vizat, în esență, reformeinstituționale, însă, comparativ cu reformele precedente, voința politică deaprofundare a integrării europene a fost relativ slabă.

Numeroasele critici care au urmat au dat naștere unei dezbateri cu privirela viitorul Uniunii Europene și la structura sa instituțională. Ca rezultat alacestei dezbateri, la 15 decembrie 2001, la Laeken, în Belgia, șei de stat saude guvern au adoptat odeclarație privind viitorul Uniunii Europene , princare UE se angaja să devină mai democratică, mai transparentă și mai e-cace și să deschidă calea către o constituție europeană. Primul pas în atin-gerea acestui obiectiv l-a constituit instituirea unei convenții europene, subpreședinția fostului președinte al Franței,Valéry Giscard d’Estaing , a cărei


14/139

013


misiune era redactarea unei constituții europene. La 18 iulie 2003, ValéryGiscard d’Estaing, în numele convenției, a prezentat ocial președinteluiConsiliului European proiectul tratatului elaborat de convenție. După ade-rarea, la 1 mai 2004, a celor 10 noi state membre și după alegerile pentruParlamentul European, la jumătatea lunii iunie 2004, acest proiect a fostadoptat, cu unele amendamente, de către șei de stat sau de guvern, la 17 și18 iulie 2004, la Bruxelles.

Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a Comunității

Europene existente într-o Uniune Europeană unică, funcționând pe bazaunui singur tratat constituțional. Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o comunitate independentă,deși strâns asociată Uniunii Europene, ca și până atunci.

Acest proiect constituțional a eșuat însă în cursul procesului de raticare.După primele voturi pozitive în 13 din cele 25 de state membre, tratatula fost respins în referendumurile din Franța (54,68 % împotrivă la o parti-cipare de 69,34 %) și din Țările de Jos (61,7 % împotrivă, la o participare de63 %).

După o perioadă de reecție de aproape doi ani, în prima jumătate a anu-lui 2007 s-a reușit lansarea unui nou pachet de reforme. Acest pachet dereforme se desparte cu totul formal de ideea unei constituții europene, princare toate tratatele existente urmau a abrogate și înlocuite cu un singur do-cument, intitulat „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa”.În schimb, a fost elaborat un tratat de reformă care, ca și tratatele anterioarede la Maastricht, Amsterdam și Nisa, a introdus modicări fundamentaleale tratatelor existente ale UE, vizând creșterea capacității de acțiune a UEîn interiorul și în afara Uniunii, consolidarea legitimității democratice a UEși creșterea ecacității acțiunilor acesteia în ansamblu. Potrivit tradiției, acesttratat de reformă a fost numitTratatul de la Lisabona . Proiectul Tratatuluide la Lisabona a fost elaborat extrem de rapid, în special datorită faptului că,în concluziile la ședința Consiliului European din 21 și 22 iunie 2007 de laBruxelles, șei de stat sau de guvern au stabilit în amănunt modalitatea șimăsura în care modicările negociate privind tratatul constituțional urmausă e încorporate în tratatele existente. Abordarea acestora a fost atipică de-oarece nu s-au limitat la stabilirea unor direcții generale care ulterior să epuse în practică prin dispozițiile unei conferințe interguvernamentale, ci audenit ei înșiși structura și conținutul modicărilor ce urmau să e aplicate,


15/139


014

formulând uneori chiar textul exact al unei dispoziții. Principalele punctecontroversate au fost delimitarea competențelor între Uniune și statele mem-bre, viitorul politicii externe și de securitate comune, noul rol al parlamen-telor naționale în procesul de integrare, încorporarea Cartei drepturilor fun-damentale în dreptul Uniunii, precum și eventualele progrese în domeniulcooperării polițienești și judiciare în materie penală. Ca urmare, conferințainterguvernamentală convocată în 2007 a avut o libertate de manevră redu-să, având doar mandatul aplicării din punct de vedere tehnic a modicărilorimpuse. Lucrările conferinței interguvernamentale au fost astfel nalizateînainte de 18 și 19 octombrie 2007, ind obținută aprobarea politică a Con-siliului European, aat în reuniune informală la Lisabona în aceeași peri-oadă. Tratatul a fost în cele din urmă semnat ocial la 13 decembrie 2007,la Lisabona, de către șei de stat sau de guvern ai celor 27 de state membreale UE. Cu toate acestea, procesul de raticare a acestui tratat s-a dovedita extrem de dicil. Deși, spre deosebire de Tratatul de instituire a uneiConstituții pentru Europa, Tratatul de la Lisabona a fost raticat cu succesîn Franța și în Țările de Jos, acesta suferit un eșec la un prim referendumorganizat în Irlanda la 12 iunie 2008 (53,4 % împotrivă, la o participare de53,1 %). Doar după obținerea mai multor garanții juridice cu privire la sfera(limitată a) noului tratat, cetățenii irlandezi au fost chemați la vot la un aldoilea referendum privind Tratatul de la Lisabona, în octombrie 2009. Dedata aceasta tratatul a obținut o aprobare largă din partea populației irlan-deze (de 67,1 % pentru, la o participare de 59 %). Succesul referendumuluidin Irlanda a deschis calea raticării Tratatului de la Lisabona în Polonia și

în Republica Cehă. În Polonia, președintele Kaczyński condiționase semna-rea documentului de raticare de rezultatul favorabil al referendumului dinIrlanda. De asemenea, președintele ceh, Václav Klaus, intenționase inițial săaștepte rezultatele referendumului irlandez, însă ulterior a condiționat sem-narea instrumentului de raticare de garanția că „decretele Beneš” din 1945,care exclud orice revendicare teritorială asupra unor foste teritorii germanedin Republica Cehă, nu vor afectate de Tratatul de la Lisabona și, în speci-al, de Carta drepturilor fundamentale, integrată în Tratatul UE. După iden-

ticarea unei soluții la aceste cereri, președintele ceh a semnat instrumentulde raticare la 3 noiembrie 2009. Astfel, procesul de raticare a fost nalizatîn ultimele dintre cele 27 de state membre, iar Tratatul de la Lisabona a pu-tut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.


16/139

015


Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea Europea-nă se reunesc într-oUniune Europeană unică. Termenul „Comunitate” esteînlocuit integral cu termenul „Uniune”. Uniunea se substituie și preia suc-cesiunea Comunității Europene. Cu toate acestea, dreptul Uniunii este încontinuare denit de următoareletrei tratate :

Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE sau „TUE”)a fost restructurat în totalitate. Este subîmpărțit în următoarele șasetitluri: (I) „Dispoziții comune”; (II) „Dispoziții privind principiiledemocratice”; (III) „Dispoziții privind instituțiile”; (IV) „Dispozițiiprivind formele de cooperare consolidată”; (V) „Dispoziții generaleprivind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privindpolitica externă și de securitate comună” și (VI) „Dispoziții nale”.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) arela bază Tratatul de instituire a Comunității Europene, având maimult sau mai puțin aceeași structură ca Tratatul CE. Principalelemodicări vizează acțiunea externă a UE și introducerea unornoi capitole, în special cu privire la politica energetică a UE, lacooperarea polițienească și judiciară în materie penală, la spațiu, lasport și la turism.

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice(Tratatul CEEA sau „Tratatul Euratom”) a suferit numai modicăripunctuale. Diferitele modicări specice au fost operate, de ecaredată, prin protocoalele anexate la Tratatul de la Lisabona.

TUE și TFUE auacelași statut juridic . Această claricare explicită de or-din juridic este necesară, întrucât noul titlu al fostului Tratat CE („Tra-tatul privind funcționarea UE”) și nivelurile de reglementare din ambeletratate creează impresia că TUE este oarecum o constituție sau un tratatde bază, în timp ce TFUE este conceput ca un tratat de punere în aplica-re. Cu toate acestea, nici TUE și nici TFUE nu au caracter constituțional.


17/139


016

Terminologia utilizată în ansamblul tratatelor reectă această modicarede abordare față de proiectul precedent de constituție: nu se mai utilizeazăexpresia „constituție”, „ministrul afacerilor externe al UE” devine „ÎnaltulReprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate”, iardenițiile termenilor „lege” și „lege-cadru” au fost abandonate. De aseme-nea, tratatele modicate nu conțin niciun articol referitor la simboluri aleUE, cum ar steagul, imnul sau deviza UE. Supremația dreptului UE nueste stabilită în mod explicit într-un tratat, însă ea rezultă, ca și în trecut,din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și se face referire la

această jurisprudență într-o declarație explicativă.De asemenea, Tratatul de la Lisabona renunță la cei „trei piloni” ai UE. Pri-mul pilon, dedicat, în esență, pieței unice și politicilor CE, a fuzionat cu celde al doilea, care include politica externă și de securitate comună, precum șicu cel de al treilea pilon, cuprinzând cooperarea polițienească și judiciară înmaterie penală. Cu toate acestea, procedurile speciale privind politica exter-nă și de securitate comună, inclusiv apărarea europeană, rămân în vigoare;declarațiile Conferinței interguvernamentale, anexate la tratat, subliniazăcaracterul special al acestui domeniu politic și responsabilitățile deosebite pecare le au, în acest sens, statele membre.

În prezent, UE are 27 de state membre. Acestea sunt, în primul rând, ceișase membri fondatori ai CEE, și anumeBelgia , Germania (inclusiv terito-riul fostei RDG, ca urmare a unicării celor două Germanii, la 3 octom-brie 1990),Franța , Italia , Luxemburg și Țările de Jos . La 1 ianuarie 1973,au aderat la ComunitateDanemarca (în prezent cu excepția Groenlandeicare, în februarie 1982, în urma unui referendum, s-a pronunțat cu o micămajoritate împotriva rămânerii în CE),Irlandași Regatul Unit . Planicataaderare a Norvegiei a fost respinsă printr-un referendum organizat în octom-brie 1972 (cu 53,5 % voturi împotrivă). „Extinderea spre sud” a UE a începutcu aderareaGreciei , la 1 ianuarie 1981, și s-a încheiat cu aderareaSpaniei șia Portugaliei , la 1 ianuarie 1986. Următoarea extindere a avut loc la 1 ianua-rie 1995, când Austria , Finlanda șiSuedia au aderat la UE. În Norvegia, unnou referendum a avut aceleași rezultate ca în urmă cu 22 de ani, cetățeniipronunțându-se, cu o mică majoritate (52,4 %), împotriva aderării țării lorla UE. La 1 mai 2004, au aderat la UE statele balticeEstonia , Letonia șiLituania , statele din Europa Centrală și de EstRepublica Cehă , Ungaria , Po-lonia , Slovenia șiSlovacia , precum și insulele mediteraneeneCipru și Malta .Extinderea spre est a fost pentru moment nalizată prin aderareaBulgariei și


18/139

017


a României , la 1 ianuarie 2007. Astfel, numărul statelor membre UE a cres-cut de la 15 la 27, iar la populația UE s-au adăugat aproximativ 90 de milioa-ne de locuitori, atingându-se un total de 474 de milioane. Această extindereistorică a UE constituie elementul central al unui lung proces care a permisreunicarea unei Europe ce fusese divizată timp de peste o jumătate de secolde Cortina de Fier și Războiul Rece. Mai presus de orice, această extinderereectă dorința de a asigura pacea, stabilitatea și prosperitatea economicăîntr-un continent european unit.

Sunt în desfășurare alte negocieri de aderare, în special cuTurcia , care și-aprezentat cererea de aderare la 14 aprilie 1987. Relațiile dintre UE și Turciaau însă un istoric mai îndelungat. Deja în 1963, Turcia și CEE încheiaserăun acord de asociere în care se face referire la o eventuală aderare. În 1995,a fost creată o uniune vamală, iar în decembrie 1999, la Helsinki, ConsiliulEuropean a decis să acorde în mod ocial Turciei statutul de țară candidatăla aderare, ca expresie a convingerii că această țară îndeplinește condițiileprincipale ale unui sistem democratic, deși mai sunt încă necesare progreseimportante în ceea ce privește respectarea drepturilor omului și protecțiaminorităților. În decembrie 2004, la recomandarea Comisiei, Consiliul Eu-ropean a dat, în sfârșit, undă verde deschiderii negocierilor de aderare cu Tur-cia; aceste negocieri au început în octombrie 2005. Obiectivul nal al acestornegocieri este aderarea, însă nu există garanții că va atins. De asemenea, încadrul UE există un consens cu privire la faptul că aderarea nu este posibilăînainte de 2014. Orice astfel de aderare trebuie minuțios pregătită, pentrua asigura integrarea fără probleme și a evita punerea în pericol a realizărilordin cei peste 50 de ani de integrare europeană. Alte țări candidate la aderare

suntCroația , unde terenul pentru deschiderea negocierilor de aderare a fostpregătit în octombrie 2005, șiFosta Republică Iugoslavă a Macedoniei , carea obținut statutul ocial de țară candidată în decembrie 2005, fără a stabi-lită o dată concretă pentru începerea negocierilor. La 17 iulie 2009,Islanda și-a prezentat cererea de aderare la UE. La 24 februarie 2010, Comisia Euro-peană a recomandat Consiliului deschiderea negocierilor în vederea aderăriiIslandei.

În prezent, UE depune eforturi susținute și în vederea unei noi extinderi înregiuneaBalcanilor de Vest . UE a decis să aplice în țările din această regiuneaceeași strategie adoptată anterior pentru noile state membre. Procesul extinsde stabilizare și de asociere trebuie să asigure, așadar, cadrul global al îna-intării țărilor din Balcanii de Vest pe drumul lor spre aderare. Un prim pas


19/139


018

important în această direcție îl constituie „parteneriatele europene” încheiatecu Albania, Bosnia și Herțegovina și Serbia și Muntenegru, inclusiv Koso-vo (1). Rolul parteneriatelor europene, actualizate în funcție de necesități,este de a sprijini țările din Balcanii de Vest să își pregătească aderarea într-uncadru coerent și să elaboreze planuri care să conțină calendare ale reformelorși detalii privind mijloacele prin care intenționează să răspundă cerințelorunei integrări mai profunde în UE.

De asemenea, au fost incluse dispoziții privind retragerea din UE. Așa-numita„clauză de retragere ” a fost introdusă în Tratatul UE, aceasta permițând unuistat membru să se retragă din Uniunea Europeană. Nu sunt impuse condițiipentru retragerea din Uniune; este sucientă încheierea unui acord între UEși statul membru în cauză, prin care se stabilește modalitatea de retragerea acestuia. În cazul în care nu se poate ajunge la un asemenea acord, re-tragerea devine efectivă la expirarea termenului de doi ani de la noticareaintenției de retragere. Nu există însă nicio dispoziție cu privire la excludereadin UE a unui stat membru pentru încălcări grave și repetate ale tratatelor.

(1) În conformitate cu statutul denit prin Rezoluţia 1244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU.


20/139

019


Valorile fundamentaleale Uniunii Europene

Articolul 2 din TUE (valorile Uniunii)

„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum și pe respectareadrepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţinminorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societatecaracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritateși egalitate între femei și bărbaţi.”

Articolul 3 din TUE (obiectivele Uniunii)

„(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstareapopoarelor sale.

(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate și justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată liberacirculaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlulla frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenireacriminalităţii și combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea

durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe

stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de

competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă și spre

progres social, precum și pe un nivel înalt de protecţie și de îmbunătăţire

a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul știinţic și tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiţia și protecţia sociale, egalitatea între femei și bărbaţi, solidaritatea între generaţii și protecţia drepturilor copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precumși solidaritatea între statele membre.


21/139


020

Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale și lingvistice și

veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea își armă șipromovează valorile și interesele și contribuie la protecţia cetăţenilor săi.Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerţul liber șiechitabil, eliminarea sărăciei și protecţia drepturilor omului și, în special,a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltareadreptului internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei OrganizaţieiNaţiunilor Unite.

[…]”

La baza Europei unite stau idei și valori fundamentale la care subscriu șistatele membre și care sunt transpuse în practică prin organele executive aleUE. Acestea sunt pacea durabilă, unitatea, libertatea, solidaritatea și secu-ritatea. Obiectivele declarate ale UE sunt garantarea principiilor libertății,democrației și statului de drept, comune tuturor statelor membre, precumși protejarea drepturilor fundamentale și ale omului. Aceste valori sunt, deasemenea, cele la care trebuie să aspire statele care doresc să adere în viitor laUE. În plus, împotriva oricărui stat membru pot aplicate sancțiuni dacăîncalcă în mod grav și repetat aceste valori și principii. În cazul în care șeide stat sau de guvern, acționând la propunerea unei treimi din totalul statelormembre sau a Comisiei și după obținerea aprobării Parlamentului European,declară că s-a produs o încălcare gravă și repetată a valorilor și principiilor

fundamentale ale UE, Consiliul, hotărând cu majoritate calicată, poate de-cide să suspende anumite drepturi care decurg din aplicarea dispozițiilorTratatului UE și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene pen-tru statul membru respectiv, inclusiv dreptul de vot în cadrul Consiliului.Pe de altă parte, obligațiile care îi revin statului membru în cauză în teme-iul tratatelor rămân obligatorii. Se iau în considerare, în special, eventualeleconsecințe asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor zice și juridice.

UNIUNEA EUROPEANĂ, GARANT AL PĂCII

Motorul cel mai puternic al unicării Europei îl constituie dorința de pace.În secolul trecut, două războaie mondiale au izbucnit în Europa între țări


22/139

021


care astăzi sunt state membre ale Uniunii Europene. Astfel, o politică pentruEuropa înseamnă în același timp o politică pentru pace. Crearea UE a re-prezentat, totodată, elementul central al unui cadru care face imposibil oricerăzboi între statele sale membre, iar cei cincizeci de ani de pace în Europastau mărturie în acest sens. Această pace devine tot mai solidă pe măsură cecrește numărul statelor europene care aderă la UE. Ultimele două extinderiale UE, prin aderarea a 12 state, cu precădere din Europa Centrală și de Est,au adus o contribuție importantă la consolidarea păcii în Europa.

UNITATEA ȘI EGALITATEA CA LAITMOTIV

Unitatea este tema recurentă. Problemele cu care ne confruntăm astăzi pot depășite doar dacă țările europene avansează pe calea care le conduce spreunitate. Multe persoane consideră că fără integrarea europeană, fără Uniu-nea Europeană nu va posibilă asigurarea păcii (atât în Europa, cât și la ni-vel internațional), a democrației, a legii și justiției, a prosperității economiceși a bunăstării sociale. Șomajul, creșterea insucientă și poluarea mediuluiau încetat de mult să e doar probleme naționale, acestea nemaiputând soluționate la acest nivel. Doar în contextul Uniunii Europene poate insti-tuită o ordine economică stabilă și doar prin eforturile europene conjugatepoate asigurată o politică economică internațională care să îmbunătățeascăperformanțele economiei europene și să contribuie la justiția socială. Fără co-eziune internă, Europa nu își poate arma independența politică și economi-că față de restul lumii, nu își poate recăpăta inuența pe scena internaționalăși nu își poate recâștiga rolul în politica mondială.

Unitatea nu poate exista fără a asiguratăegalitatea . Niciun cetățean al Uni-unii nu trebuie să e dezavantajat sau discriminat pe criterii de naționalitate.Tratamentul discriminatoriu pe criterii de sex, rasă, origine etnică, religiesau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală trebuie combătut.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se limitează doarla aceasta: este interzisă discriminarea de orice fel, bazată pe criterii pre-cum culoarea, trăsăturile genetice, limba, opiniile politice sau de orice altănatură, apartenența la o minoritate națională, averea sau nașterea. În plus,toți cetățenii UE sunt egali în fața legii. În ceea ce privește statele membre,principiul egalității înseamnă că niciun stat nu are prioritate în fața altuia,iar diferențele naturale precum suprafața, numărul de locuitori, precum șistructurile diferite trebuie abordate numai în cadrul principiului egalității.


23/139


022

LIBERTĂțILE FUNDAMENTALE

Libertatea este un corolar al păcii, unității și egalității. Crearea unei entitățimai largi, prin unirea a 27 de state, permite totodată libertatea de circulațiedincolo de frontierele naționale. Aceasta înseamnă, în special, libera circulațiea lucrătorilor, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, liberacirculație a mărfurilor și a capitalurilor. Aceste libertăți fundamentale garan-tează oamenilor de afaceri libertatea de luare a deciziilor, lucrătorilor libertateade a-și alege locul de muncă, iar consumatorilor libertatea de a alege produsele

dintr-o varietate cât se poate de largă. Libera concurență permite operatoriloreconomici să își ofere bunurile și serviciile unui cerc incomparabil mai largde potențiali consumatori. Lucrătorii își pot căuta un loc de muncă sau îl potschimba în funcție de propriile dorințe și interese pe întregul teritoriu al UE.Consumatorii pot alege produsele cele mai ieftine și cele mai bune din gamamult mai diversicată care le este oferită ca o consecință a creșterii concurenței

Cu toate acestea, în unele cazuri încă se mai aplică norme tranzitoriicetățenilor statelor membre care au aderat la UE la 1 mai 2004 și la 1 ia-

nuarie 2007. În tratatul de aderare la UE au fost prevăzute excepții, în spe-cial în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, libera prestare a ser-viciilor și libertatea de stabilire. În consecință, statele membre „vechi” potrestricționa, pentru o perioadă de până la șapte ani, libera circulație a lucră-torilor resortisanți ai „noilor” state membre, accesul pe piața muncii indreglementat prin legi naționale sau acorduri bilaterale.

PRINCIPIUL SOLIDARITĂțII

Solidaritatea constituie echilibrul necesar al libertății, întrucât exercitareaabuzivă a unei libertăți este întotdeauna în detrimentul altcuiva. Din acestmotiv, pentru ca un cadru al Uniunii să e durabil, întotdeauna acesta tre-buie să recunoască solidaritatea drept principiu fundamental și să repartizezeîn mod egal și echitabil, între toți membrii săi, atât avantajele, adică prospe-ritatea, cât și dicultățile.

RESPECTAREA IDENTITĂțII NAțIONALE

Identitățile naționale ale statelor membre sunt respectate. Nu se urmăreșteo „dizolvare” a statelor membre în UE, ci mai degrabă punerea în comun


24/139

023


1-3 iunie 1955, Taormina (Italia) Joseph Bech, Paul Henri Spaak și Johan Willem Beyen îngrădina hotelului la care au stat pe perioada Conferințeide la Messina. Acești trei miniștri de externe au elaboratMemorandumul țărilor Benelux care a fost supusdezbaterii Celor Șase la conferința respectivă.


25/139


024

a caracteristicilor naționale ale acestora. Autoritatea morală a Uniunii, careaduce benecii tuturor statelor membre, constă tocmai în această varietatede caracteristici și identități naționale.

NEVOIA DE SECURITATE

Toate aceste valori fundamentale depind, în ultimă instanță, de existențasecurității. În special după atentatul de la 11 septembrie 2001 din StateleUnite, lupta împotriva terorismului și a crimei organizate a redevenit o preo-cupare principală a Europei. Consolidarea cooperării polițienești și judiciarecontinuă, iar protecția frontierelor externe ale UE s-a intensicat.

Pe de altă parte, securitatea în contextul european înseamnă și securitateasocială a tuturor cetățenilor care trăiesc în UE, securitatea locului de muncă,precum și condiții sigure de desfășurare a activității și a economiei în gene-ral. În acest sens, instituțiile UE sunt chemate să ofere cetățenilor și între-prinderilor posibilitatea de a-și construi viitorul prin crearea unor condiții

adecvate.

DREPTURILE FUNDAMENTALE

Valorile și conceptele fundamentale care stau la baza UE includ și drep-turile fundamentale ale cetățenilor individuali ai Uniunii. De mai binede 200 de ani, istoria Europei este marcată de eforturile continue deîmbunătățire a protecției drepturilor fundamentale. Începând cu declarațiile

drepturilor omului și ale cetățeanului din secolul al XVIII-lea, drepturilefundamentale și libertățile civile sunt astăzi puternic ancorate în constituțiilemajorității statelor civilizate, în special ale statelor membre UE. Sistemele ju-ridice ale acestora au la bază statul de drept și respectul demnității, libertățiiși dreptului individului la dezvoltare personală. De asemenea, există nume-roase convenții internaționale privind protecția drepturilor omului, întrecare Convenția europeană a drepturilor omului are o semnicație deosebită.

Abia în 1969 Curtea de Justiție a stabilit o jurisprudență care să serveascădrept cadru pentru drepturile fundamentale. Anterior, Curtea respinsesetoate acțiunile privind drepturile fundamentale pe motiv că aceste chesti-uni, care intră în sfera de aplicare a dreptului constituțional național, nuerau de competența sa. Curtea de Justiție a fost nevoită să revină asupra


26/139

025


acestei poziții, în special în baza unui principiu pe care chiar ea l-a instituit,și anume principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național,această supremație putând reală doar dacă dreptul Uniunii este în măsurăsă garanteze o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă celei garan-tate de constituțiile naționale.

Punctul de plecare în această jurisprudență îl constituie hotărâreaStauder ,în care beneciarul unei indemnizații acordate victimelor de război a con-siderat că cerința de a-și menționa numele în momentul înregistrării pentrucumpărarea de unt la preț redus în perioada Crăciunului reprezenta o încăl-care a demnității sale și a principiului egalității. Deși inițial Curtea a apreci-at că indicarea numelui nu este indispensabilă, având în vedere dispozițiileUniunii, și că, prin urmare, este inutil să examineze modul în care a fostîncălcat un drept fundamental, în cele din urmă Curtea a armat că respec-tarea drepturilor fundamentale reprezintă unul dintre principiile generale aledreptului Uniunii, Curtea trebuind să asigure respectarea acestuia. Astfel,Curtea de Justiție a recunoscut pentru prima dată existența unui cadru aldrepturilor fundamentale propriu Uniunii Europene.

Inițial, Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pebaza unui anumit număr de dispoziții ale tratatelor. Astfel, Curtea a stabilitnumeroaseinterdicții privind discriminarea care, în anumite cazuri, se referăla aspecte specice principiului general al egalității. Între acestea se numă-ră interzicerea oricărei discriminări pe motiv de naționalitate (articolul 18din TFUE), combaterea tratamentului diferențiat pe criterii de sex, rasă sauorigine etnică, religie sau confesiune, handicap, vârstă sau orientare sexuală(articolul 10 din TFUE), egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelorîn ceea ce privește cele patru libertăți fundamentale [libera circulație a măr-furilor (articolul 34 din TFUE), libera circulație a persoanelor (articolul 45din TFUE), dreptul de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera presta-re a serviciilor (articolul 57 din TFUE)], concurența liberă (articolul 101și următoarele din TFUE), precum și egalitatea de remunerare între femeiși bărbați (articolul 157 din TFUE). Cele patru libertăți fundamentale aleUniunii, care garantează libertățile de bază ale vieții profesionale, pot ,de asemenea, considerate un drept fundamental în cadrul Uniunii privindlibera circulație șilibera exercitare a unei activități profesionale . De asemenea,sunt garantate în mod explicitlibertatea de asociere (articolul 153 din TFUE),dreptul de a adresa petiții (articolul 24 din TFUE) și protecția secretelor comer-ciale și a secretului profesional (articolul 339 din TFUE).


27/139


026

Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tenta-tive inițiale de protecție a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii.În acest sens, aceasta a recunoscut principii juridice generale și le-a aplicatutilizând conceptele comune ale constituțiilor statelor membre, precum șiconvențiile internaționale privind protecția drepturilor omului, la care sta-tele membre au aderat. Între aceste convenții, o importanță deosebită o areConvenția europeană a drepturilor omului, care a contribuit la conturareaesenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și a mecanismelor de protejarea acestora. Astfel, Curtea a recunoscut mai multe libertăți ca drepturi fun-

damentale, garantate de dreptul Uniunii:dreptul de proprietate , libertatea deexercitare a unei activități profesionale , inviolabilitatea domiciliului , libertateade opinie , drepturile generale ale personalității , protecția familiei (de exemplu,dreptul membrilor familiei de a însoți un lucrător migrant),libertatea econo-mică , libertatea de religie sau de confesiune , precum și un număr de drepturiprocedurale fundamentale, precum dreptul la proceduri juridice corecte,principiul condențialității corespondenței dintre avocat și client (cunoscutăsub numele de „corespondență legal protejată” în țările cu sistem de dreptcutumiar), interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau necesitatea justicării acțiunilor juridice ale Uniunii.

Un principiu de importanță majoră, invocat în litigiile juridice, este prin-cipiul egalității de tratament . În termeni simpli, conform acestui principiu,situațiile similare nu pot tratate într-o manieră diferită, exceptând cazulîn care diferențele sunt justicate în mod obiectiv. Totuși, Curtea de Justițiea susținut, contrar cutumelor internaționale, că acest principiu nu excludeimpunerea asupra resortisanților și produselor naționale a unor cerințe mai

stricte decât cele care vizează cetățenii sau produsele din alte state membre. Aceastădiscriminare pozitivă este rezultatul inevitabil al competențelor li-mitate ale Uniunii și nu poate remediată de dreptul Uniunii. Conformhotărârilor Curții de Justiție emise până în prezent, normele care impunliberalizarea și care derivă din libertățile fundamentale se aplică exclusivevenimentelor cu portanță transfrontalieră. În schimb, normele care re-glementează fabricarea și comercializarea mărfurilor naționale sau statutul juridic al resortisanților în statele membre de origine nu intră în sfera dereglementare a Uniunii decât în măsura în care au fost deja introduse măsuride armonizare.

Prin jurisprudența Curții de Justiție, dreptul Uniunii dispune de un corpextins de principii juridice cvasi-constituționale . În acest context, principiul


28/139

027


proporționalității are o importanță practică semnicativă. Acesta presupunenecesitatea evaluării obiectivelor urmărite și a mijloacelor utilizate și efortulde a menține un echilibru al acestora, în vederea evitării legiferării excesive.Printre celelalte principii fundamentale care stau la baza dreptului Uniu-nii se numără principiile generale ale dreptului administrativ și conceptulde proceduri juridice corecte, precum, de exemplu, principiul protecțieicondențialității, interzicerea dispozițiilor retroactive care impun obligațiisau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim, precum și dreptul laaudiere în instanță, care trebuie să e asigurat atât în procedurile adminis-

trative ale Comisiei Europene, cât și în acțiunile înaintea Curții de Justiție.O importanță deosebită este acordată cerinței privind mai buna transparență,ceea ce presupune că deciziile trebuie adoptate într-o manieră cât se poatede deschisă și cât mai apropiată de cetățeni. Un aspect semnicativ al acesteitransparențe este faptul că orice cetățean al UE sau orice persoană juridicăînregistrată într-un stat membru poate avea acces la documentele Consiliuluisau ale Comisiei. De asemenea, toate ajutoarele și subvențiile acordate dinbugetul UE trebuie făcute cunoscute persoanelor zice și juridice, prin inter-mediul bazelor de date accesibile ecărui cetățean al UE.

Deși realizările Curții de Justiție în denirea drepturilor fundamentale ne-scrise sunt recunoscute, nu se poate însă ignora faptul că această manieră deinstituire a „drepturilor fundamentale europene” prezintă un grav incon-venient: Curtea de Justiție trebuie să se limiteze la cazul în speță. În acestecondiții, Curtea nu poate institui, plecând de la principiile juridice generale,drepturi fundamentale pentru toate domeniile în care acest lucru este nece-sar sau oportun. De asemenea, Curtea nu poate stabili nici sfera de aplicare și

nici limitele protecției drepturilor fundamentale procedând la generalizărileși diferențierile necesare. În consecință, instituțiile UE nu pot evalua cu su-cientă exactitate dacă sunt sau nu în pericol să încalce un drept fundamental.În mod similar, un cetățean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate, în toa-te cazurile, dacă i-a fost încălcat unul dintre drepturile sale fundamentale.

O perioadă lungă de timp,aderarea UE la Convenția europeană a drepturiloromuluia fost considerată drept soluția ieșirii din această situație. Cu toateacestea, în avizul său 2/94, Curtea de Justiție a precizat că, din punct devedere legal, UE nu are competența de a adera la această convenție. Curteaa armat că respectarea drepturilor omului este o condiție a legalității actelorUE. Aderarea la convenție ar atrage însă o modicare substanțială a sistemu-lui actual al Uniunii de protecție a drepturilor omului, deoarece ar implica


29/139


028

includerea UE într-un sistem instituțional internațional, precum și integra-rea tuturor dispozițiilor convenției în ordinea juridică a Uniunii. În opiniaCurții de Justiție, o astfel de modicare a sistemului de protecție a drepturiloromului în UE, având implicații instituționale în egală măsură fundamentalepentru Uniune și pentru statele membre, ar avea o anvergură constituționalăși ar depăși astfel, prin natura sa, limitele stabilite de articolul 352 din TFUE. Aderarea UE la convenție este însă prevăzută în mod explicit la articolul 6alineatul (2) din Tratatul UE. Totuși, Tratatul de la Lisabona a reprezentatun pas înainte decisiv pentru stabilirea unui drept constituțional comun al

UE și a pus bazele unei noi fundații pentru protecția drepturilor fundamen-tale în UE. Noul articol privind drepturile fundamentale din Tratatul UE(articolul 6) stabilește obligativitatea respectăriiCartei drepturilor fundamen-tale a Uniunii Europene în acțiunile instituțiilor UE și ale statelor membre,în măsura în care acestea aplică și pun în practică dreptul Uniunii. Car-ta drepturilor fundamentale se bazează pe un proiect întocmit anterior deo convenție alcătuită din 16 reprezentanți ai șelor de stat sau de guvern aistatelor membre, președintele Comisiei Europene, 16 deputați ai Parlamentu-

lui European și 30 de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din ecarestat membru la acel moment) sub președinția profesorului Roman Herzogși a fost proclamată ocial drept „Carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene” de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Co-misiei la 7 decembrie 2000. În decursul negocierilor privind constituția euro-peană, această Cartă a drepturilor fundamentale a fost revizuită și a devenitparte integrantă dinTratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa ,la 29 octombrie 2004. După eșecul acestui tratat, Carta drepturilor funda-mentale a fost încă o dată proclamată solemn „Carta drepturilor fundamen-tale a Uniunii Europene”, de data aceasta ca instrument separat, de cătrepreședinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene, la 12decembrie 2007, la Strasbourg. Aceasta este versiunea cartei la care TratatulUE face referire ca obligatorie. Astfel, Carta drepturilor fundamentale capătăvaloare juridică și stabilește aplicabilitatea drepturilor fundamentale în drep-tul Uniunii. Totuși, aceasta nu se aplică Poloniei și Regatului Unit. Cele douăstate membre nu au putut sau nu au dorit să adopte sistemul drepturilor fun-damentale al cartei, considerând că vor obligate să renunțe sau, cel puțin,să își modice anumite poziții naționale privind, de exemplu, aspecte de or-din religios sau tratamentul aplicat minorităților. Prin urmare, pentru acestedouă state membre drepturile fundamentale nu decurg din Carta drepturilorfundamentale, ci, ca și până acum, din jurisprudența Curții de Justiție.


30/139

029


„Constituţia” Uniunii EuropeneFiecare societate are o Constituție. Constituția este modalitatea prin careeste denită structura unui sistem politic, ceea ce înseamnă că specicărelația dintre diferitele componente și dintre acestea și sistemul în ansam-blu, denește obiectivele comune și stabilește regulile de adoptare a unordecizii cu caracter obligatoriu. Având în vedere că Uniunea Europeană esteo asociație de state căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții specice,constituția acesteia trebuie să e în măsură să abordeze aceleași aspecte cao constituție națională.

În statele membre, statul ca organism este guvernat de două principii suve-rane: statul de drept și democrația. Pentru a dele cerințelor fundamentaleale dreptului și democrației, toate activitățile Uniunii trebuie să e legitime

atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere democratic: ele-mentele pe care se întemeiază, structura, competențele Uniunii, modul încare funcționează, poziția statelor membre și a instituțiilor acestora și pozițiacetățenilor.

În urma eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europadin 29 octombrie 2004, „constituția” UE încă nu a fost redactată sub formaunui document constituțional, ci reiese din totalitatea normelor și valorilorfundamentale pe care autoritățile le percep ca având caracter obligatoriu. Aceste norme se regăsesc parțial în tratatele europene sau în instrumentele juridice puse în aplicare de instituțiile Uniunii, însă în parte se bazează și pecutumă.

NATURA JURIDICĂ A UE

Orice analiză anaturii juridice a UE trebuie să pornească de la trăsăturilecaracteristice ale acesteia. Deși natura juridică a UE a fost stabilită în douăhotărâri cu valoare de precedent ale Curții de Justiție a Comunității Econo-mice Europene pronunțate în 1963 și 1964 cu privire la CEE de atunci, aces-te hotărâri sunt încă valabile pentru Uniunea Europeană în forma sa actuală.


31/139


030

CAUZAVAN GEND & LOOS

În acest litigiu, întreprinderea olandeză de transport Van Gend & Loosa inițiat o acțiune juridică împotriva autorităților vamale din Țările de Jos pemotivul impunerii unei taxe de import pentru un produs originar din Ger-mania în cuantum mai mare decât taxele aplicate importurilor anterioare.Întreprinderea a considerat această acțiune o încălcare a articolului 12 dinTratatul CEE, care interzice introducerea unor noi taxe de import sau oricemajorare a taxelor vamale existente între statele membre. Instanța din Țările

de Jos a suspendat procedurile și a înaintat cazul către Curtea de Justiție,solicitând claricarea domeniului de aplicare și a implicațiilor juridice alearticolului invocat din Tratatul de instituire a CE.

Curtea de Justiție a utilizat acest caz pentru a prezenta o serie de observații fun-damentale privind natura juridică a UE. În hotărârea sa, Curtea a armat că:

„[...] obiectivul Tratatului CEE, care este instituirea unei piețe comune,a cărei funcționare vizează direct părțile interesate din Comunitate, implică

faptul că acest tratat este mai mult decât un acord care dă naștere exclusivunor obligații reciproce între statele contractante. Acest punct de vedere esteconrmat de preambulul tratatului, care nu face referire doar la guverne,ci și la popoare, precum și, în mod concret, prin înințarea unor organis-me care să instituționalizeze drepturile suverane a căror exercitare afecteazăatât statele membre, cât și cetățenii acestora; […] concluzia la care se poateajunge este că această Comunitate constituie o nouă ordine juridică de dreptinternațional, în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane,chiar dacă într-un număr limitat de domenii, și sub incidența căreia intră nudoar statele membre, ci și resortisanții acestora [...].”

CAUZACOSTA/ENEL

După doar un an, cauzaCosta /ENELa dat Curții de Justiție ocazia de a-șiprezenta poziția în mai mare detaliu. Faptele în acest caz au fost următoa-rele: în 1962, Italia a naționalizat producția și distribuția de electricitateși a transferat patrimoniul întreprinderilor din sectorul energiei electricecompaniei naționale de electricitate ENEL. În calitate de acționar al Edi-son Volta, una dintre întreprinderile naționalizate, dl Costa a considerat căa fost privat de dividendele sale și, prin urmare, a refuzat să achite o factu-ră la electricitate în valoare de 1 926 de lire italiene.În cadrul procedurii


32/139


33/139


032

înaintate instanței de arbitraj din Milano, unul dintre motivele invocate dedl Costa pentru a-și justica atitudinea a fost acela că legea de naționalizareîncălca o serie de dispoziții ale Tratatului CEE. Pentru a putea evalua motiveleprezentate de dl Costa în apărarea sa, instanța a solicitat Curții de Justiție săinterpreteze mai multe aspecte ale Tratatului CEE. În hotărârea sa, Curtea de Justiție a făcut următoarele armații cu privire la natura juridică a CEE:

„Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a institu-it o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre[...] și pe care instanțele acestora sunt obligate să o aplice. Prin instituirea uneiComunități cu o durată nelimitată, dispunând de propriile instituții, propriapersonalitate, propria capacitate juridică și capacitatea de reprezentare pe planinternațional și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competențeisau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, statele membre și-au limitat drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabilresortisanților lor și lor însele.”

Pe baza observațiilor sale detaliate, Curtea de Justiție a concluzionat că:

„Reiese din ansamblul observațiilor de mai sus că, izvorând dintr-o sursă in-dependentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată ind natura sa speci-că originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indife-rent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a pus îndiscuție fundamentul juridic al Comunității înseși. Transferarea de către state,din sistemul lor juridic intern către sistemul juridic comunitar a drepturilorși obligațiilor care decurg din tratat are drept consecință o limitare denitivăa drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateralulterior, incompatibil cu conceptul de Comunitate [...].”

Din perspectiva acestor hotărâri fundamentale ale Curții de Justiție, elementele care împreună reprezintă o caracteristică tipicăa naturii juridice specice a UE sunt:

■structura instituțională , care garantează că acțiunile UE au la bază și inte-resul european general, adică se reectă sau sunt inuențate de interesulUniunii, astfel cum este stabilit în obiective;

■transferul de competențe către instituțiile Uniunii, într-o măsură mai maredecât în cadrul altor organizații internaționale și acoperirea unor domeniiîn care statele, în mod normal, își păstrează drepturile suverane;


34/139

033


■instituirea unei ordini juridice proprii , independentă de ordinile juridiceale statelor membre;

■aplicabilitatea directă a dreptului UE , care garantează punerea în apli-care completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre șistabilește drepturi și obligații valabile atât pentru statele membre, cât șipentru cetățenii acestora;

■supremația dreptului Uniunii , care exclude orice revocare sau modicarea acestuia în baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garanteazăprevalența față de acesta din urmă.

UE este astfel o entitate autonomă cu propriile drepturi suverane și cu o ordine juridică independentă de cea a statelor membre, căreia i se supun atât statelemembre însele, cât și resortisanții acestora, în domeniile de competență ale UE.

Prin natura sa, UE se caracterizează atât printrăsături comune , cât și prindiferențe față de cel mai des întâlnite tipuri de organizații internaționale sau struc-turi de tip federal .

UE nu este un „produs nit”, ci se aă într-un proces de evoluție, iar forma sanală nu poate încă prevăzută.

Singura trăsătură pe care UE o are în comun cu organizațiile internaționale estefaptul că a luat naștere în urma unui tratat internațional. Cu toate acestea, UEa evoluat considerabil de la începuturile sale deoarece, deși tratatele fondatoareale UE au avut la bază tratate naționale, ele au condus la crearea unei Uniuniindependente, cu propriile drepturi suverane și responsabilități. Statele membre

au renunțat la unele dintre propriile competențe suverane în favoarea acesteiUniuni. În plus, sarcinile atribuite UE sunt foarte diferite de cele specice altororganizații internaționale. În timp ce acestea din urmă au sarcini precise, denatură tehnică, UE acoperă domenii de responsabilitate care, împreună, consti-tuie atribute esențiale ale suveranității statale.

Datorită acestor diferențe dintre UE și tipul tradițional de organizațieinternațională, Uniunea este în curs de dobândire a unui statut similar cu celal unui stat individual. În special faptul că statele membre și-au cedat parțialdrepturile suverane a reprezentat un semn că UE era deja structurată după mo-delul unui stat federal. Totuși, această perspectivă nu ia în considerare faptul căinstituțiile UE au competențe doar în anumite domenii, în scopul îndepliniriiobiectivelor stabilite în tratate. Aceasta înseamnă că nu au libertatea de a-și


35/139


034

alege obiectivele asemeni unui stat suveran și nici nu se aă în poziția de a facefață provocărilor cu care se confruntă statele moderne în prezent. UE nu sebucură nici de jurisdicția cuprinzătoare a statelor suverane, nici de capacitateade a stabili noi domenii de responsabilitate („principiul competenței de a sepronunța asupra propriei competențe”).

Din aceste motive, UE nu este nici o organizație internațională clasică, nicio asociație de state, ci este mai degrabă o entitate autonomă situată la granița din-tre cele două. În mediul juridic, se folosește în prezent termenul de „organizațiesupranațională”.

S ARCINILE UE

Lista de sarcini încredințate UE se aseamănă puternic cu ordinea constituționalăa unui stat. Acestea nu sunt sarcini de natură strict tehnică asumate în modobișnuit de organizațiile internaționale, ci domenii de competență care, împre-ună, alcătuiesc atributele esențiale ale suveranității statale.

Lista de sarcini încredințate UE este foarte vastă, cuprinzând acțiuni economi-ce, sociale și politice.

Sarcinile economice sunt centrate pe crearea unei piețe comune care să uneascăpiețele naționale ale statelor membre și în cadrul căreia toate bunurile și servici-ile să poată oferite și vândute în aceleași condiții pe care le presupune o piațăinternă și la care toți cetățenii să aibă acces egal și liber.

Planul de a crea o piață comună s-a materializat, în esență, prin programul careviza nalizarea pieței interne până în 1992, lansat de președintele Comisiei dela momentul respectiv, Jacques Delors , și aprobat de șei de stat sau de guvern,instituțiile Uniunii reușind să stabilească un cadru juridic pentru o piață uni-că cu o funcționare corespunzătoare. Acest cadru este în prezent completat înfoarte mare parte prin măsuri interne de transpunere, datorită cărora piața uni-că a devenit deja o realitate. Piața unică și-a făcut simțită prezența și în viața dezi cu zi, în special în cazul călătoriilor în interiorul UE, care de mult timp numai sunt întrerupte prin controale de identitate la frontierele naționale.

Piața internă este susținută deuniunea economică și monetară .

Sarcina UE în ceea ce privește politica economică nu este însă de a stabiliși a gestiona o politică economică europeană, ci de a coordona politicile


36/139

035


economice naționale, astfel încât deciziile unuia sau mai multor state mem-bre să nu aibă efecte negative asupra funcționării pieței unice. În acest scop,a fost adoptat un Pact de stabilitate și creștere pentru a pune la dispoziția sta-telor membre criteriile detaliate pe care trebuie să le aibă la bază deciziile lorde politică bugetară. Dacă acestea nu sunt respectate, Comisia Europeanăpoate emite avertismente și, în caz de decit bugetar excesiv repetat, Consi-liul poate impune sancțiuni.

În ceea ce privește politica monetară , sarcina UE a fost de a introduce o mo-nedă unică în UE și de a controla aspectele monetare la nivel central. În acestdomeniu, s-a înregistrat deja un prim succes. La 1 ianuarie 1999, euro a fostintrodus ca monedă unică europeană în statele membre care îndepliniseră dejacriteriile de convergență stabilite în acest scop. Aceste state suntBelgia , Germa-nia , Irlanda , Spania , Franța , Italia , Luxemburg , Țările de Jos , Austria , Portugalia și Finlanda . La 1 ianuarie 2002, monedele naționale ale acestor state au fostînlocuite cu bancnote și monede euro. De atunci, toate plățile și tranzacțiile -nanciare s-au efectuat într-o singură monedă – euro. Inițial, Grecia și Suedia nu

au îndeplinit criteriile de convergență.Grecia a fost inclusă la 1 ianuarie 2001.Suedia, care nu putea îndeplini criteriile de convergență în principal din cauzafaptului că nu participa la mecanismul cursului de schimb al sistemului mo-netar european („sala de așteptare” pentru euro), face obiectul unei derogări,astfel încât Comisia și Banca Centrală Europeană trebuie să prezinte rapoartede convergență cel puțin o dată la doi ani, în care să recomande Consiliuluiparticiparea acestui stat. Dacă se formulează o asemenea recomandare, iar Con-siliul o aprobă, Suedia nu va putea refuza participarea. Cu toate acestea, înprezent, populația suedeză susține într-o foarte mică măsură aderarea la zonaeuro. În 2003, în cadrul unui referendum, 55,9 % dintre suedezi s-au expri-mat împotriva introducerii monedei euro. Conform unui sondaj efectuat îndecembrie 2005, 49 % dintre aceștia erau încă împotriva monedei euro, în timpce 36 % erau pentru. În ceea ce privește Danemarca și Regatul Unit, situațiaeste diferită. Aceste state membre și-au asigurat o clauză de neparticipare carele permite să decidă dacă și în ce moment se va iniția procedura de vericarea îndeplinirii criteriilor de aderare la moneda unică. Noile state membre sunt,de asemenea, obligate să adopte euro ca monedă națională de îndată ce înde-plinesc criteriile de convergență. Niciunul dintre noile state membre nu bene-ciază de o clauză de neparticipare și majoritatea acestora doresc să introducămoneda euro cât mai curând posibil.Slovenia (1 ianuarie 2007),Cipru (1 ianu-arie 2008), Malta (1 ianuarie 2008) șiSlovacia (1 ianuarie 2009) au atins deja


37/139


036

6 decembrie 1977, BruxellesDemonstrație în favoarea alegerilor prin votdirect pentru Parlamentul European și înfavoarea monedei unice, în timpul reuniuniiConsiliului European de la 5 și 6 decembrie 1977.


38/139

037


acest obiectiv, extinzând zona euro – țările în care moneda este euro – la unnumăr de 16 state membre în prezent (2).

În plus față de domeniul politicii economice și monetare, UE are responsabilitățiîn numeroase alte sectoare ale politicii economice. Acestea includ, în special,politica în domeniul agriculturii și pescuitului, politica în domeniul transpor-turilor, politica de protecție a consumatorilor, politica structurală și de coeziu-ne, politica de cercetare și dezvoltare, politica de mediu, politica în domeniulsănătății, politica comercială și politica energetică.

În domeniul politicii sociale , UE are sarcina de a se asigura că avantajele integră-rii economice nu sunt resimțite doar de persoanele active în cadrul economiei, ciși că acestea inuențează dimensiunea socială a pieței unice. Unul dintre punc-tele de plecare în acest sens a fost introducerea unui sistem de securitate socialăpentru lucrătorii migranți. În cadrul acestui sistem, lucrătorii care au desfășuratactivități profesionale în mai multe state membre și care, în consecință, au fă-cut parte din diferite sisteme de asigurare socială, nu vor dezavantajați înprivința protecției lor sociale (pensie pentru limită de vârstă, pensie de invali-

ditate, asistență medicală, prestații familiale, ajutoare de șomaj). O altă sarcinăprioritară, în contextul situației șomajului din UE, care a reprezentat o sursăde preocupare în ultimii ani, a fost nevoia elaborării uneistrategii europene deocupare a forței de muncă . Statele membre și UE sunt invitate să pună la puncto strategie de ocupare a forței de muncă și să promoveze, în special, mâna delucru calicată, formată și capabilă să se adapteze, precum și piețe ale munciipregătite pentru o reacție rapidă la evoluția economiei. Promovarea ocupăriiforței de muncă este considerată un domeniu de interes comun, care necesităo coordonare a măsurilor naționale ale statelor membre în cadrul Consiliului.UE va contribui la atingerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă prinîncurajarea cooperării între statele membre și, dacă este necesar, prin sprijinireainițiativelor acestora, respectându-le totodată competențele.

În ceea ce priveștedomeniul politic în sens strict, sarcinile UE vizează cetățeniaUniunii, politica privind cooperarea judiciară în materie penală și politica ex-ternă și de securitate comună.Cetățenia UE a consolidat și mai mult drepturileși interesele resortisanților statelor membre în cadrul UE. Cetățenii se bucură

de: dreptul de liberă circulație pe teritoriul Uniunii (articolul 21 din TFUE),

(2) La 1 ianuarie 2011, Estonia devine al șaptesprezecelea stat membru al zonei euro, adoptândmoneda unică europeană.


39/139


038

dreptul de a alege și de a ales la alegerile locale (articolul 22 din TFUE),dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricăruistat membru (articolul 23 din TFUE), dreptul de a adresa petiții Parlamen-tului European (articolul 24 din TFUE) și, în contextul interdicției generalea discriminării, dreptul de a tratat în orice stat membru în aceleași condiții caresortisanții statului respectiv [articolul 20 alineatul (2) coroborat cu articolul18 din TFUE].

În domeniul politicii externe și de securitate comune , UE are, în principal,următoarele sarcini:

■garantarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independențeiUE;

■consolidarea securității UE și a statelor membre;

■protejarea păcii mondiale și sporirea securității internaționale;

■promovarea cooperării internaționale;

■promovarea democrației și a statului de drept, protejarea drepturiloromului și a libertăților fundamentale;

■stabilirea unei apărări comune.

Deoarece UE nu este un stat individual, aceste sarcini pot îndeplinite doartreptat. În mod tradițional, politica externă și, în special, cea de securitatesunt domenii în legătură cu care statele membre sunt deosebit de decise să își

păstreze propria suveranitate (națională). Interesele comune din acest dome-niu sunt dicil de denit și deoarece doar Franța și Regatul Unit dețin armenucleare. Faptul că anumite state membre nu fac parte din NATO sau dinUEO constituie o altă problemă. Din acest motiv, la ora actuală, majoritateadeciziilor din domeniul „politicii externe și de securitate comune” sunt luateîn cadrulcooperării dintre state . În același timp, au apărut totuși mai multeinstrumente autonome , care conturează un cadru juridic solid pentru coope-rarea dintre state.

În domeniulcooperării judiciare în materie penală , principalul rol al UE estede a îndeplini sarcini care vizează interesul Europei în ansamblu. Printre aces-tea se numără, în special, combaterea crimei organizate, prevenirea traculuide persoane și urmărirea penală a infracțiunilor. Deoarece crima organizată nu


40/139

039


mai poate combătută cu ecacitate la nivel național, este necesar un răspunscomun la nivelul UE. S-au parcurs deja două etape pozitive odată cu directivaprivind spălarea banilor și crearea unei autorități europene de poliție, Europol,care funcționează din 1998 (articolul 88 din TFUE). În plus, această cooperarevizează și facilitarea și accelerarea cooperării în materie procedurală și de aplicarea deciziilor, facilitarea extrădării între statele membre, instituirea unor normeminimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunileaplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului, tracului de persoane șiexploatării sexuale a femeilor și copiilor, tracului ilicit de droguri, tracului

ilicit de arme, spălării banilor și corupției (articolul 83 din TFUE). Unul dintreprincipalele progrese ale cooperării judiciare în cadrul UE a fost crearea Eurojust,în aprilie 2003 (articolul 85 din TFUE). Cu sediul la Haga, Eurojust este forma-tă din magistrați și procurori din toate statele UE. Misiunea sa este de a contribuila coordonarea cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor transfrontaliere gra-ve. Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor nanciare aleUniunii, Consiliul poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust(articolul 86 din TFUE). Un alt progres înregistrat este reprezentat de creareamandatului european de arestare, care este valabil pe teritoriul UE din ianua-rie 2004. Mandatul poate emis pentru orice persoană acuzată de o infracțiunepentru care pedeapsa minimă depășește un an de închisoare. Mandatul euro-pean de arestare are scopul de a înlocui procedurile îndelungate de extrădare.

COMPETENțELE UE

Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competență

generală de a lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însăstabilesc, în ecare capitol, sfera competențelor de acțiune. Ca principiude bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra temeiului lor juridic șia competențelor lor.Principiul competenței partajate (articolul 2 din TFUE)se aplică în continuare. Statele membre au ales această metodă pentru a seasigura că transferul propriilor competențe poate monitorizat și controlatcu mai mare ușurință.

Gama de aspecte acoperite de principiul competențelor partajate variază înfuncție de natura sarcinilor atribuite UE. Competențele care nu au fost trans-ferate Uniunii intră exclusiv în domeniul de competență al statelor membre.Tratatul UE stipulează explicit că aspectele legate de siguranța națională suntde competența exclusivă a statelor membre.


41/139


040

Această situație dă naștere unei întrebări legitime: Care este granița dintrecompetențele UE și cele ale statelor membre? Granița este trasată pe bazaa trei categorii de competențe :

■competență exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care sepoate presupune că o măsură la nivelul UE va mai ecientă decât o mă-sură necoordonată, luată în oricare dintre statele membre. Domeniilesunt clar stabilite și includ uniunea vamală, stabilirea normelor privindconcurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru

statele membre a căror monedă este euro, politica comercială comună șianumite aspecte ale politicii comune în domeniul pescuitului. În acestedomenii ale politicii, doar Uniunea Europeană poate legifera și adoptaacte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acestlucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punereaîn aplicare a actelor Uniunii [articolul 2 alineatul (1) din TFUE];

■competență partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) îndomenii în care o acțiune la nivel european este mai ecientă decât unaîntreprinsă de un stat membru. Competența partajată vizează: normeleprivind piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, agri-cultura și pescuitul, mediul, transporturile, rețelele transeuropene, ali-mentarea cu energie și spațiul de libertate, securitate și justiție, precum șiobiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cercetareși dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru dezvoltare și ajuto-rul umanitar. În toate aceste domenii, UE își poate exercita cu prioritatecompetența, însă doar în ceea ce privește aspectele stabilite în instru-

mentul relevant al Uniunii, nu în cazul întregului domeniu al politicii.Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-aexercitat competența sau a hotărât să înceteze să și-o mai exercite [arti-colul 2 alineatul (2) din TFUE]. Această din urmă situație apare atuncicând instituțiile relevante ale UE decid să abroge un act legislativ, înspecial pentru a respecta principiul subsidiarității și al proporționalității.Consiliul poate, la inițiativa unuia sau a mai multor membri, să soliciteComisiei să prezinte propuneri de abrogare a unui act legislativ;

■competența de a desfășura acțiuni de sprijin (articolul 6 din TFUE).Competența UE de a desfășura acțiuni de sprijin se limitează la coordo-narea sau completarea acțiunii statelor membre; UE nu poate armonizaactele cu putere de lege în domeniile vizate [articolul 2 alineatul (5) din


42/139

041


TFUE]. Prin urmare, responsabilitatea de elaborare a legislației revineîn continuare statelor membre, care se bucură de o libertate de acțiunesemnicativă. Domeniile cuprinse în această categorie de competențăsunt protecția și îmbunătățirea sănătății umane, industria, cultura, tu-rismul, educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția ci-vilă și cooperarea administrativă. În domeniul ocupării forței de muncăși al politicii economice, statele membre recunosc în mod explicit nevoiaunei coordonări în cadrul UE a măsurilor adoptate la nivel național.

Trebuie reținut în ceea ce privește competențele UE în domeniul coordonăriipoliticii economice și de ocupare a forței de muncă și a politicii externe șide securitate comune că acestea nu se încadrează în niciuna dintre acestecategorii și nu fac parte din această listă de competențe. Cu toate acestea,o declarație precizează că politica externă și de securitate comună nu va adu-ce atingere competențelor statelor membre cu privire la propria lor politicăexternă și la imaginea țării la nivel mondial.

În plus față de aceste competențe specice, tratatele Uniunii conferăinstituțiilor competența de a acționa atunci când acest lucru este esențialpentru funcționarea pieței interne și pentru asigurarea unei concurențe ne-denaturate (a se vedea articolul 352 din TFUE sauclauza de exibilitate ).Totuși, aceste articole nu conferă instituțiilor competențe ge

state membr.pdf

Documents